Roxana 14

8 04 2014

Buna,
Ma gandeam ca noi sinucigasii le spunem altora ca sinuciderea nu e raspunsul.Le spunem sa fie puternici cand noi nu putem.
Povestea mea, nu atat de grava ca a celor de aici incepe in vara anului trecut.Nu s-a intamplat vreo tragedie, nu a decedat nimeni drag, nu am patit nimic.Doar am realizat unele lucruri.Mai intai, infatisarea mea care incepuse sa ma sperie, dar acum presupun ca infatisarea mea e doar un lucru minuscul care ma necajeste.
Desi nu am fost niciodata un copil de nta 10 la scoala, majoritatea notelor mele fiind de 7-8, chiar 5, simteam ca am ceva special.Imi puneam diverse intrebari, studiam diverse teorii si diverse lucruri stiintifice, incepusem sa citesc o gramada de carti, intrebari despre viata,mentalitate,societate.intrebari fara raspuns de altfel.Nu eram apreciata de profesori, nici acum.Nici macar parintii nu ma cred in stare ca pot sa fac ceva in privinta scolii.Lasand scoala la o parte, incepusem sa realizez mai multe lucruri si mi-am deschis ochii.Dupa crize de nervi, plans datorite cuvintelor care imi erau adresate, ma simteam jalnic.Nu imi mai fac curat in camera, nu mai socializez, nu imi mai pun sperante, nu mai creez sperante, nu mai imi plac lucrurile care le adoram inainte, ma simt fara speranta.De ce?O intrebare cre ma necajeste pe mine destul de tare.Cautam diverse articole, diverse raspunsuri ca sa pot sa aflu raspunsul la intrebarea mea.SI, partial, am aflat raspunsul: nu arat ca fetele frumoase, nu sunt desteapta, nu am prieteni, nu ma vrea nimeni, si pur si simplu, pur si simplu simt ca lumea nu e pentru mine!De la problemele cu infatiseara mea am inceput sa ma auto-mutilez, lucru care a devenit o obsesie.Cand ii spui cuiva ca te auto-mutilezi, deja esti catalogat ca fiind „emo” sau un „psihopat,prost,retardat”.Este adevarat.Partial,e adevarat.Dar nimeni nu reuseste sa inteleaga ca te simti mai bine.Simti ca parca tot esti in viata, si durerea parca iese din tine cand te auto-mutilezi.Nu, nu e masochism..e mai greu de explicat.
In fine, infatisarea mea ma deranjeaza putin,acum sincer am alte probleme.Am inceput, cum am mai psus, sa nu vorbesc.Nu interactionez.Nu imi place lumina.Ori am insomnie,ori hipersomnie.Nu mai vreau sa traiesc.Ceva ma deranjeaza.Ceva ma deranjeaza tare mult si eu nu sunt in stare sa aflu dece.Nici acum cand scriu aceste cuvinte, nu stiu cum sa va explic de ce vreau sa ma omor.Nu pot sa explic, deoarece dintre niste lucruri marunte, se aduna mai multe si creaza un lucru fatal.Gandec prea mult.Imi fac prea multe situatii in cap,sugestii, ma gandesc la ce s-ar putea intampla daca nu stiu ce, ma gandesc la altii, aud vocea altora in capul meu strigandu-mi numele, aud altfel de voci chinuitoare care ma striga.Overthinking.
Noaptea, chit ca dorm cu animalul meu in camera, simt ca e ceva sau cineva in camera aia.Se urca in patul meu, e o chestie ciudata, neagra si mare.Ma strange de gat, imi striga numele, ma sperie.Probabil frica mea fata de societate m-a facut sa innebunesc partial.Sunt incantata ca inca mai pot judeca clar.Din pacate, am unele momente cand ma gandesc intens la prea multe lucruri si ma gandesc, dar am o gramada de ganduri in capul meu si pierd total contactul cu realitatea si ma blochez.Mi-e frica sa nu ajung la nebuni,ca nu stiu ce s-ar pute intampla cu mine.
In fine, dupa ce o ruda mi-a vazut cicatricile de pe maini si picioare, m-a dus imediat la un neuropsihiatru.Nu vorbeam deloc cu doamna doctor.O data, o singura data am sus aproximativ tot dupa ce nu mai puteam.Dansa, speriata, m-a trimis la un psihiatru.La acel psihiatru la care am fost de curand, acum o luna, mi-a dat niste medicamente.[…moderat…].Totusi, nu stiu de ce mi-a dat medicamentele alea, deoarece nici cu ea nu am comunicat.Nu am vrut.Nu am putut sa ii zic nimic.Simt ca sunt prea multe lucruri care ma chinuie.Si ma gandesc ca sunt asa de tanara.
Intr-o seara nu am mai rezistat si am luat supradoza de […moderat…], rezultatul fiind un rahat.Nu mi s-a intamplat nimic.
De o luna de cand iau medicamentele, ma simt la fel ca inainte.Incerc si caut pe net chestii care, poate ma vor face mai fericita.Dar nu pot.Mi-e greu sa zambesc cu adevarat.
Mama mea e plecata in strainatate de doi ani, si am ramas acasa intr-un apartament destul de mare cu bunici mei,matusa care la randul ei are un copil, si tatal meu.Familia mea nu il suporta pe tata pentru ca e un betiv.Ugh,urasc numele asta.E zugrav, deci nu contribuie foarte mult la platile casei, bea foarte mult, si mama admite ca ar trebui sa se desparta de el.Cand a aflat ca ma tai, m-a intrebat doar motivul pe care normal, nu i l-am spus.Acum cand vede cuttere nici nu intreaba daca ma mai tai.
Bunicii mei se cearta incontinuu.Matusa mea se cearta.Toata lumea tipa,e agitata.
Cateva lucruri care m-au facut sa pierd total contactul cu lumea si am inceput sa plang, e cand am auzit pe furis cateva cuvinte spuse de familia mea: „O sa iinnebunesc la cap cu fata asta” , „Doamne ce povara e”, „Trebuie dusa la nebuni”.
Plus, cand a dat viroza in mine si nu am putut sa ma duc la scoala, bunicii mei vorbeau: „Ramane repetenta daca nu se duce la scoala”, „S-a imbolnavit special sa nu se duca”, „Am dat atatia bani pe medicamente”
Am plans.Dar uneori nu plang, deoarece tristetea ma impiedica sa mai zic un cuvant.
Mi-am planificat suicidul, unde si cum,cand, bilet de adio sau nu..etc
Am avut momente cand aproape ca eram calata de tramvai, masina etc.
Colegii mei ma vad ca cea mai amuzanta persoana din scoala.Cea mai fericita si ok.Dar nu ma stiu cu adevarat
Un singur lucru: Ma numesc Roxana si am 14 ani, sunt in clasa a 8-a.V-am psus varsta la sfarsit ca daca va o spuneam de la inceput, v-ati fi oprit din citit.

Anunțuri