Alina C.

E a nu stiu cata oara cand ma gandesc sa-mi iau viata dar lasitatea ma impiedica.
Sunt pe punctul de a termina o facultate care nu mi-a placut si pe care am facut-o numai de gura parintilor. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu actrita, dar natura nu mi-a dat posibilitatea: am un chip cu nimic iesit din comun, 20 de kilograme in plus si pe deasupra am abia un metru si jumatate. Sa zicem ca as slabi: ce castig? nici frumoasa si nici inalta nu o sa fiu vreodata.
Viitorul meu e sumbru: o sa termin facultatea si o sa ajung sa practic cine stie ce meserie pe care nu mi-o doresc si o sa raman pe veci frustrata din cauza ca nu imi pot indeplini singurul vis.
Eu ma intreb: CE am facut ca sa merit infatisarea asta? cu ce am gresit ca sa imi fie dat un corp de un metru si jumatate? (e genetic) de ce Dumnezeu nu a vrut sa imi dea macar trasaturi frumoase ale chipului, ca sa compenseze diformitatea corpului?
Niciodata nu am avut iubit, niciodata vreun baiat nu mi-a zis o vorba frumoasa, nu mi-a facut vreun compliment (pe buna dreptate) si niciodata baietii de care mi-a placut nu mi-au impartasit sentimentele. (cum, daca ei erau Fat-Frumos din poveste si eu ratusca cea urata?)
Ma gandesc foarte serios sa pun capat acestei vieti fara sens, fara VIITOR (nici pe plan profesional nici pe plan sentimental), insa deocamdata nu stiu cum sa fac rost de un flacon de somnifere ca sa le iau pe toate odata. O sa gasesc eu solutia cat de curand.
Singurul lucru care ma doare tare e ca stiu ca mama si tata o sa fie foarte tristi, pentru ca oricum as fi, sunt fiica lor.
Va multumesc ca m-ati ascultat si va rog sa nu imi spuneti nimic, pentru ca nicio vorba nu o sa imi dea vreun centimetru in plus sau o sa imi faca chipul frumos. Cei care ma judecati ca fiind superficiala, nu aveti habar cum e sa nu te poti realiza din niciun punct de vedere.

Cristian O.

Mi-am pierdut parintii cand aveam 5 ani. Am fost implicati intr-un accident de masina, in care am fost singurul supravietuitor (mama a murit la doua zile dupa).

Am ajuns in grija nasilor mei. Astazi, persoana pe care o consideram “noul meu tata” mi-a spus : “Iti iei lucrurile, pachetel cu pachetel si te muti la tine acasa. Nu mai vreau sa te vad niciodata si imi pare rau de fiecare ban pe care l-am investit in tine, nesimtitule !”.

E din cauza ca am picat admiterea la facultatea de informatica, iar acum nu mai sunt locuri …

Oamenii pe care ii considerau familia mea m-au gonit de acasa. Eu nu am niciun ban si ma simt singur pe lume. Nu am scapare, ii vreau inapoi pe ai mei, cei care m-au iubit cu adevarat, din inima lor ! Nu-i mai pot aduce, asa ca am sa merg singur la ei ! Doar ca mi-e frica, nu stiu cum sa o fac.

Va rog, nu ma ajutati cu sfaturi, pt ca ma puteti motiva pentru un timp, apoi am sa cad din nou in aceasta stare care va exista intotdeauna pentru mine. Spuneti-mi o metoda de sinucidere, pentru ca nu am gasit niciun site serios pe acest subiect.

Daca consum alcool, imi pot face curajul necesar ?

Diana I.

Stiti ce e ciudat? Eu nu vreau sa mor,dar simt ca mi se apropie sfarsitul. Simt ca voi muri. Mi-e teama si groaza! Ajutor.

Rena

Numai suport viata asta! Vreau sa MOR! Dar sunt o fricoasa… As vrea sa fug undeva sa numai exist …Inainte nu intelegeam oamenii care faceau astfel de gesturi, acum insa ii inteleg, uneori daca esti o persoana mai slaba lucrurile rele te ajung din urma, nu mai am motivatie sa traiesc, pur si simplu nici o bucurie imi pare rau de familie dar in acelasi timp imi dau seama ca si acum sufera, sunt tot timpul nervoasa, irascibila si ma cert cu toata lumea pentru ca modul lor de a ma aborda imi face mai mult rau. Deci sunt in dubii, nu stiu cum e mai bine pentru ei, mi-e frica si de Dumnezeu dar nici nu stiu de ce m-a lasat asa, am tot asteptat un semn, ceva de 2 ani de cand am intrat in depresie, acum e mai rau, acum nu mai am nici chef nici putere sa lupt. Mi-e frica de o moarte dureroasa, mi-e teama si de ce va fi dupa, nu-mi vine sa cred ca o viata am si asta am irosit-o. Deocamdata frica cantareste la fel ca durerea pe care o simt zi de zi. Am o cutie de […mderat…] de la psihiatru pentru ca nu le-am luat, daca intr-o zi voi cadea mai tare in depresie probabil nu ma voi mai gandi la teama. Un sfat, nu judecati oamenii pentru lucrurile care le fac, poate de asta sunt si eu in situatia asta pentru ca nu intelegeam si condamnam, nu stiam cum e sa te simti asa si sa vezi lucrurile altfel decat un om normal, pentru ca atunci cand ajungi aici nu mai esti normal. Si daca ar fi numai un motiv, gen probleme in dragoste ar fi mai usor ca te-ai compensa cu celelalte, cum am si facut-o pana acum, dar cand nimic nu iti merge bine si nu mai poti sau vrei sa te ridici din pat si nu mai ai de ce e tot mai greu sa te motivezi, daca mai esti si o fire predispusa la depresie e clar imposibil, ca la mine. Numai o minune m-ar mai putea salva. Repet, nu criticati si nu luati in deradere, daca acum sunteti bine nu inseamna ca lucrurile nu se pot schimba, aveti grija inainte sa judecati ca aveti toate datele problemei, ceea ce nu aveti cum…

[D]Aniella

Hellooo ! Buna suicid.wordpress.com .. Nu mai suport viata dragi mei .. Parintii ma bat..ma injura ma face scarba oridinara.. Am avut un prieten am stat 9 luni cu el…. inca nu lam uitat de un an, ne-am impacat acum 2 sap..a aflat niste fete ma lasat pentru una din ele… si cu ele eram prietne bune , acum ma face toti baieti DN1 , curva , traseista aparat dentar (pentru ka port )   … Nimanui nu`i pasa de mine, deaia am ales moartea .. mai amm multe in povestea mea..tata ma parasit..mami are pe altu tot cu el e..si bunici ma bat , ma injura detoate.. Mai am multe in povestea mea.. Dati`mi chestia cu GAZUL . va rog..

Angela

Bună ! Uneori simt ca nu mai pot si ma intreb de ce inca sunt in viata. Nu.mi gasesc nici un scop pe acest Pamânt. Mama a spus ca sunt o idioata,tampita ,proasta si alte „complimente” de acest gen. Nu ma suporta pentru ca a cheltuit bani cu mine si inca nu am ajuns ce.si doreste ea. Plus ca nu umblu cu ce băiat vrea ea,unul bogat si cu masina. Eu iubesc un baiat simplu,de la tara. E elev la teologie,e un baiat minunat. Ne iubim mult,ma respecta… Mama spune ca o fac de ras ca umblu cu un pîrlit de 2 lei. M.am certat cu ea. Simt ca nu ma intelege deloc. Uneori vreau sa nu mai exist,sa ma arunc in fata unui tren si gata. Din vina mamei,pentru ca nu ma lasa sa ma vad cu el,il fac sa sufere.. ma iubeste si tot astepata sa se schimbe mama. Dar pana când? Am fost batuta de mama ca sa nu.l mai vad.. ma jigneste,ma uraste ca o fac de râs,ca nu iubesc pe cine vrea ea. Astept sfaturi de la dumneavoastră,un semn de la Dumnezeu, sa stiu ce sa fac pentru ca acum nu stiu încotro sa ma duc. Va multumesc!

Ale

Am gasit site-ul in timp ce cautam metode de sinucidere rapide. Duc o lupta interioara de foarte mult timp, insa am incercat sa o ignor de cele mai multe ori. Am o relatie de aproximativ 6 ani cu un baiat imposibil dupa cum ar zice altii. La inceputul relatiei, in primii 2 ani ne-am despartit de mai multe ori din cauza unei alte fete. Am luptat de fiecare data pentru el, pentru ca eram sigura ca il iubesc. Treptat mi-am pierdut toti prietenii, el a devenit si iubit, si prieten, si confident, adica viata mea. Mereu am mai avut certuri in care el ori comenta sec, ori eu cedam si imi ceream scuze chiar daca nu aveam nicio vina, doar ca relatia noastra sa supravietuiasca. Nu am putut niciodata sa fiu rea, sa nu ii dau niciun semn de viata, sa astept sa isi ceara el scuze. Eu is mai sensibila si nu rezist spre deosebire de el care ar fi in stare sa nu dea niciun semn o saptamana. Azi am incercat sa ii spun iar ca nu imi acorda destula atentie si ca mereu sunt in plan secundar in viata lui, iar el pur si simplu mi-a spus sa imi gasesc pe altul daca nu imi convine. Eu il iubesc nespus, dar in astfel de clipe nu imi pot da seama daca el tine macar la mine. Mereu am incercat sa avem discutii despre noi, dar le evita ori se face ca ma asculta si a doua zi revenim la vechile probleme. Nu stiu ce sa mai fac, daca eu is problema sau el. Va rog sa ma intelegeti ca am luptat foarte mult pentru noi si nu as renunta niciodata la el si pentru ca nu am o alta viata la care sa ma intorc. Deseori simt ca relatia noastra nu evolueaza deloc, ca am pierdut 6 ani din viata cand acum e cea mai frumoasa perioada din viata (liceu,facultate) si ca poate pana la urma o sa ma marit cu el si mereu vor fi certuri si imi va parea mai rau decat acum ca mi-am distrus viata. Azi mi-a dat iau un ultimatum (ceea ce se intampla mereu cand ne certam) si nu am puterea nici sa mai lupt pentru el nici sa renunt. Daca chiar o sa ne despartim ma gandesc serios sa imi iau viata. Nu am cui sa ma confesez, lui nu ii pasa de suferinta mea. Ma rog intruna noptile, sa ma ajute dumnezeu ca maine sa nu mai ma trezesc deloc pentru ca nu mai gasesc nimic pentru ce sa lupt. Va rog am nevoie de niste sfaturi oricat de mici.

Nicoleta A.

Culmea,am ajuns si eu aici… 35 de ani,atatea amintiri…fara noima. Inteleg greseala,insa gandul ca esti singur in ,,treaba” asta e cumplit! Nu sunt o crestina practicanta,insa cred in Divinitate,am avut experienta ajutorului divin si cred cu tarie ca nu-I este pe plac ceea ce gandesc sau fac. Ce fac? Mda,am dat un search pe google cu privire la morti ,,usoare”,nici nu cred ca exista asa ceva…dar,ma rog…incercarea omului de a vedea daca totusi,exista asa ceva. Am constatat ca,de-a lungul timpului,viata te supune la diverse incercari,ba chiar se sspune ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce. Asa sa fie oare? Tocmai ascultam ,,nothing else matters” si ”I did it my way”,deja ma simt prinsa in mrejele celei ce ma asteapta de mult,o cunosc,e vicleana! Atat de multe eforturi a facut sa ma cheme la ea incat,comparativ cu viata,o accept bucuroasa. De ce am ajuns sa scriu aici? Probabil din dorinta de a impartasi,de a comunica,de a inlesni ceva,nu stiu ce anume. Credeti ca voi stiti?

Maria R

Nu stiu unde sa las comentariu ….  Am avut multe momente in care m-am gandit la suicid . Acum, privind in urma , ma gandesc ca au fost doar niste momente “nevinovate” de nebunie, nevinovate doar pt. ca n-am trecut si la fapte. Poate pt. ca eram si mai mica, iar acum m-am maturizat. Am fost obsedata ani de-a randul, de cand aveam 11-12 ani, si poate inca sunt, dar totusi nu mai este o variabila de luat in calcul. Cand aveam 5 ani am aflat ca sunt adoptata, n-am realizat la vremea aceea importanta acestui fapt, dar dupa cativa ani am inceput sa ma simt nedorita, exclusa , o greseala care nu trebuia sa existe. Relatia cu parintii adoptivi este foarte buna , cu exceptia faptului cand mama incepe sa se comporte nebuneste, este mult prea protectoare, pana la extrem, ar vrea sa fiu tot timpul langa ea , sa stie tot timpul unde sunt. Simt ca nu am viata personala, nu-i convine nicio prietena de a mea , injura pe toata lumea. Momentele in care simteam ca nu mai puteam rezista erau acelea cand imi interzicea sa ies afara, si transforma totul intr-un scandal imens , imi reprosa ca “o bag in pamant” , ca o sa moara din cauza mea, ca numai din vina mea este asa. O inteleg ca este depresiva, dar din cauza ei , am ajuns si eu o persoana depresiva , fara chef de viata, de iesiri in oras, fara chef de prieteni. Am unele momente in care stau ore in sir fara sa fac absolut nimic, pierd vremea degeaba, am devenit pur si simplu o persoana lenesa. Acum lucrez, numai din cauza sa nu mai stau toata ziua acasa cu ea, credeam ca devenind o persoana responsabila imi va da mai multa libertate, dar nu s-a schimbat nimic. Bineinteles ca comportamenul mamei, nu este singura problema pe care o am, dar pt. mine familia conteaza cel mai mult, in familie ar trebui sa ai parte de liniste si sprijin. Nu stiu ce intrebari sau ganduri le treceau sau le trec celorlalti in asemenea momente, dar eu ma gandeam ca nu-mi stiu scopul in viata, asa ca nu vreau sa ocup un loc degeaba in viata, ca nu sunt buna de nimic, ca nu voi fi fericita niciodata, ca nu voi cunoaste iubirea. Am un singur noroc in viata, pe care nu mi-l poate lua nimeni, norocul meu este acela de a fi o persoana foarte optimista, un optimism uneori adanc, dar care mereu iese la suprafata. La ultimul meu gand negru , am stat 5 ore si m-am gandit la ceea ce voi face (in acest timp ma jucam tetris plangand , da stiu, foarte stupid, dar chiar m-a ajutat) si m-am gandit ca 2 oameni s-au chinuit sa ma creasca, si nu-i pot rasplati in asemenea hal… Nu-i pot multumi asa Lui Dumnezeu, pt. ca mi-a dat sansa sa vad lumea si cerul albastru, ca fata de altii eu am avut noroc sa am un camin, sa am doi ochi, sa pot sa aud, sa ma pot misca . Tot ce mai pot spune este ca voi trai atat cat imi este dat, si nu voi incerca nimic sa grabesc plecarea din aceasta lume. Desi nimic nu-mi arata ca se va schimba ceva in viata mea , traiesc cu speranta ca intr-o zi o sa am parte de ceea ce trebuie sa am, incat sa fiu multumita, fericita ^_^

Cristina 4

Va rog frumos sa ajutati…….am vunoscut in urma cu 3 ani ub baiat de care m-am indragostit nebuneste…..as fi facut si sm facut orice pt el cu toate ca uneori realizam ca pt el el iubirea e bolnava….dupa 2 luni de zile am ajuns sa ma prostituez in romania pe o casa privata….am fist violata..batuta si toate relele c are exista….dupa aia am ajuns prostituata in germania…mintindu-ma pe mine ca o s fie bine dar nu a fost asa….astazi este ziua mea si vreau sa mor doar pt simplul fapt ca iubesc…

Ramo_95

Fiecare dintre noi trece prin cate ceva rau, dar nu trecem fiecare prin aceleasi rele!!! Daca voi treceti prin NISTE rele nu inseamna ca peste relele prin care trec si eu pot sa trec asa ca voi!!! Imi pare rau ca am ajuns sa gandesc asa dar asta e realitatea!!! Nu stiu daca o sa o fac acum, am 18 ani doar, sau peste 2-3 ani, insa stiu ca o voi face. Imi voi lua viata 100% sigur!!! Imi pare rau…

Monika

Buna azi am gasit acest site si mi-a placut,sincera sa fiu nu am comentat niciodata pe net,ma gandeam ca sunt destul puternica sa ies singura din probleme dar s-au adunat cam multe.
Problemele incep in urma cu un an cand am fost diagnosticata cu o tumoare la cap(,multumesc lui Dumnezeu a fost benigna) care trebuia operata. Am fost devastata de veste dar in fata celor apropiati ma comportam ca si cu ar fii o nimica toata ,mai ales in fata parintilor, singurul care stia cum ma simteam si la care plangeam era prietenul meu de 8 luni, pt ma incuja enorm,simteam ca pot ridica muntii. Am fost operata, am iesit bine din operatie problema era ca ramasesem cu o pareza faciala si cu o ureche nu mai auzeam dar din spusele doctorilor totul va fii bine ca au scos tot ca sunt tanara(26 ani) si o sa ma refac complet. Pot sa zic ca in perioada care a urmat am fost un pic aiurita ma asteptam sa imi revin foarte repede, prietenul era cu mine zii si noapte , cand se ducea la munca,pleca dimineata de la mine se intorcea seara, dupa ce trecea si el pe acasa sa se schimbe.
Dupa 8 luni de relatie cand mi s-a intamplat aceasta problema a fost prima oara cand mi-a spus ca ma iubeste si sa ne mutam impreuna dupa ce ies din spital, dar nu a fost asa de usor pentru ca au urmat luni de recuperare,faciala, fizica(nu puteam merge foarte bine si echilibrul era distrus).Dupa 4 luni pot sa zic ca era mai bine, fata isi mai revenise ,nu complet ,dar era bine, echilibrul cat de cat ,prietenul ma rasfata , ma alinta, ma ajuta,ma incuraja ma simteam foarte fericita. A venit vremea sa-mi fac RMN de control pt a fi siguri ca totul este bine si ca tot s-a refacut, dar am avut SOC !!! doctorii care m-au operat nu au scos nimic, am intrat un pic in depresie dar din nou cu ajutorul iubitului meu am reusit sa trec peste sa accept ca trebuie sa ma operez iar. Am gasit alt doctor,un om extraordinar, rar gasesti asa ceva,am decis sa merg pe mana lui. Am mers si nu regret, dupa o zi de la operatie mi-am revenit complet, fata si-a revenit, echilibrul totul, dupa 3 zile mi-a dat drumul acasa si am fost alta persoana. Normal cel care ma sustinea tot timpul era iubitul meu.
Dupa o sapt de la a doua operatie am avut un atac de panica simteam ca nu mai pot vorbii corect si ma gandeam mereu ca poate au atins ceva, ca poate am ramas cu sechele, dar totul era in mintea mea, mi am revenit destul de repede, am avut decat un episod. Cam la o luna am avut o mica depresie imi era teama de ceva, ca poate totusi mi-au atins ceva, iubitul incerca sa ma linisteasca dar nu reusea sa ma inteleaga,nu crede in depresie, simteam ca nu ma intelege nimeni,plangeam fara motiv, plus de asta stateam cu el si cand se ducea la munca eu fiind in concediu medical ramaneam singura si imi faceam mii de ganduri, dupa cateva zile de plans a urmat o perioada de 2 sapt de recuperare, m-am internat acolo si avand o ocupatie am uitat de depresie si mi-am revenit. Acum dupa cateva luni a revenit, am ramas fara servici( nu au vrut sa mai tina dupa ceea ce am patit, se gandeau ca am ceva desi lucrez in domeniul medical si ar trebuii sa se stie ca sunt mai multe feluri de operati la cap si nu trebuie neaparat ca individul in cauza sa fie nebun ) si sunt singura acasa,servici greu se gaseste si unde m-am dus la interviu cand au auzit ce am patit se uita foarte urat de parca as fii nebuna…Am inceput sa simt ceva si din parte iubitului ca ma insala, nu sunt sigura,dar ma doare si de aici a pornit episodul de depresie simt ca nu il mai atrag simt ca mai vrea sa stea si singur nu sa stau tot timpul pe capul lui, plus de asta mi-a spus ca el nu vrea sa se insoare si nu ma vede in viitor cu el uneori( asta nu pot sa zic ca nu stiam, de la inceputul relatiei mi-a spus ca nu vrea sa se insoare, dar speram ca poate o sa si schmbe parerea). Se comporta ok cu mine tot ma alinta, ma rasfata ,glumim ne jucam dar parca nu-mi mai este ajuns, traiesc cu frica ca totul o sa se termine si devin trista si incep sa plang, el imi spune sa termin cu astea ca daca ma gandesc asta o se intample ,teama asta ca o sa-l pierd ma innebuneste nu mai am pofta de mancare nu pot dormii,plang foarte des, cand dorm am cosmaruri,incerc sa nu ma gandesc dar nu pot,mi-e frica sa nu se sature dupa cate s-a intamplat, si nu ii mai zic nimic de depresia mea,chiar am decis sa plec cateva zile sa-l las singur, poate reusesc sa ma linistesc,am devenit dependenta de el,as vrea sa ma distantez un pic dar nu pot, as vrea sa nu simt ca fara el viata nu are rost, as vrea sa ma pot bucura de cat avem impreuna , as vrea daca totul se termina sa multumesc Lui Dumnezeu ca mi l-a dat in cale…dar simt ca nu pot..gandurile astea ma omoara..am inceput sa-mi doresc sa mai patesc ceva ca sa stea langa mine…
Am decis sa va spun voua poate reusiti sa-mi da-ti un sfat, cei din jur simt ca nu ma inteleg si prefer atunci sa nu le mai spun nimic sa tin totul in mine..Sper ca nu v-am plictist. Va pup

Denise

Buna. Am gasit acest site cu cateva luni in urma si astazi mi-am facut curaj ca sa va scriu. In ultimul timp imi trece constant gandul sinuciderii prin minte.Am doar 16 ani,dar simt ca locul meu nu mai e pe acest pamant. Nu pot spune ca am probleme cu familia,ci cu mine.Sunt o persoana singuratica,timida,care prefera sa tina totul in ea si care ii e frica sa cunoasca persoane noi deoarece auomat mie frica ca o sa aiba o parere proasta despre mine. Nu ma mai suport . Cateodata imi vine sa-mi smulg pielea de pe mine.Urasc absolut totul la mine,ma simt inutila,jalnica,buna de nimic,prapadesc banii parintilor degeaba, mancarea,aerul,simt ca fac umbra pamantului degeaba. Imi urasc exteriorul,ma simt urata si cred ca toti ma ocolesc din aceasta cauzaAm avut o tentativa de suicid,dar nu am reusit sa o duc la capat din cauza lasitatii mele.. Am inceput sa ma auto-mutilez acum un an;sa ma tai,sa ma lovesc pana imi faceam vanatai si sa iau supradoze de pastile. Parintii mei nu si-au dat seama de nimic. Sunt o lasa,nu vreau sa lupt pentru ce vreau deoarece pana la urma tot o sa pierd. Nu ma iubeste nimeni,prietenilor mei nu le pasa. Nici nu stiu de ce scriu asta , e penibil . Ai mei se “plang” cateodata ca nu prea au bani si m-am gandit ca daca eu o sa dispar o sa le fie mult mai usor . O sa treaca o luna, doua si incetul cu incetul o sa ma uite toti. Nu mai am nicio speranta,nu mai gasesc niciun motiv sa ma “agat” de viata. Stiu ca suna penibil ca o fata de 16 ani sa spuna ca vrea sa nu mai traiasca,dar vreau sa omor durerea si singuratatea din mine.Nu merit sa traiesc pe acest pamant.

ArchangelY

Buna,deci,observind ca dvs sinteti medic,sa incerc sa va spun problema mea.Voi sintetiza in vre-o 10 rinduri povestea mea,apoi,la sfirsit,am sa va pun o intrebare,si daca raspunsul este intelept, (pentru mine) ei bine,am sa ma decid.
M-am despartit de prietena,aveam 33 de ani.Nivelul de suferinta pe care m-am prabusit,ma condus la plimbari in locuri cit mai nepopulate,in afara orasului,mergind in nestire.Singurul motiv pentru care traiam,era sa umblu pe jos.Dupa un timp,observasem,ca sosetele din picioare,erau rosii de singe.Pielea dintre degete(toate) era carne vie si singera dar eu nu simteam,daca nu vedeam singele.Prin asta va descriu primul aspect al gradului de suferinta la care eram.Daca mergeam pe strada si se vorbea in jur,nu intelegeam cuvintele,erau doar galagie.Acasa,mama,mi-a vorbit de multe ori,si la indicatiile mele,rostea cuvintele pe rind si cu pauze de cel putin 1..2 secunde intre ele,pentru a le putea prinde intelesul,altfel,nu intelegeam nimic.Asta am experimentat personal.Acum am 47 de ani,sint singur de 7 ani,o tentativa de suicid esuata si nestiuta de nimeni,iar viitoru meu,include inca una bine pusa la punct,dar nu mai devreme de mijlocul lui septembrie.Motivele mele,dar exista si posibilitatea de a sari peste,care cred ca ar trebui sa o numesc aminare.Si una din problemele actuale,de va scriu este ca,hrana cea de toate zilele,este folosita ca munitie si sint atacat.Eu stiu asta,dar se pare ca ceva din mine,nu stie asta.Si acum,doresc sa va intreb ce am scris mai sus: fiind medic,puteti face diferenta intre starile spirituale autentice si ceia ce pare si nu este ?Asta doar daca credeti in asa ceva.Sper intr-un raspuns.Stiu mai multe decit e posibil sa credeti dvs ca stiu,am nevoie doar de ajutor,de aceia am scris si a-si vrea sa-mi scriu si eu povestea pe undeva dar sincer,nu am gasit decit sa raspund la altii,nu am unde o posta..Acest mesaj l-am scris fiind intr-o stare depresiva medie.Si practic Y.O.G.A de multi ani.La revedere