Csilla

28 12 2011

Salutari tuturor. Va scriu pentru ca imi caut niste raspunsuri, la intrebari care nu sunt usor de raspuns. Sunt constienta ca aceste raspunsuri trebuie sa le gasesc in mine, pentru mine, insa nu le gasesc si am obosit. Totusi as vrea sa va spun povestea mea, un gest egoist din partea mea, stiu… dar nu se stie niciodata…

Iata povestea mea…
In primii ani de viata, pana ce am inceput scoala, fiecare vara am fost abuzata de verisoare mai in varsta, toate fete, ma refer la abuz sexual. Nu prea intelegeam ce se intampla cu mine si nu am trait-o ca o tragedie atunci. Am realizat cat de mult si-a pus amprenta pe relatia mea cu oameni mult mult mai tarziu.
Am crescut intr-o familie unde partintii m-au iubit si ma iubesc enorm. Mama m-a iubit in asa hal, incat ma sufoca. La doar 10 ani ma gandeam sa fug de acasa, pentru ca nu suportam faptul ca nu sunt lasata sa devin independenta, ca nu exista loc pentru greseli si fiecare greseala este pedepsita prin metode de teroare psihica. (De exemplu daca intarziam 5 minute, mama nu vorbea cu mine o saptamana). Nu aveam voie sa plec nicaieri, desi faceam sport si eram buna, nici macar la meciuri in alte orase sau localitati nu eram lasata. Pana la urma m-au dat afara din echipa, pe considerentul ca nu sunt de incredere. Desi imi iubesc parintii si ei ma iubesc foarte mult, am vrut mereu sa scap de acasa. Am trait doar pentru a ajunge la varsta in care sunt indeajuns de independenta sa ma mut.
Intr-un anturaj unde nu ai voie sa gresesti inveti incredibil de rapid sa te macini cand totusi faci o greseala. Nu am reusit sa renunt de atunci la acest obicei. Pentru o greseala, oricat de mica o fi ea, ma autopedepsesc pentru un timp indelungat, si nu reusesc sa scap de aceasta atitudine.

In liceu am realizat ca nu reusesc sa dezvolt relatii cu colegi, si ca estimarea mea de sine este sub nivelul oricarei critici.
Cand imi era greu, invatam, cand ceva nu mergea lucram si invatam si mai mult. Asa am ajuns sa fac 3 facultati, sa ma mut d-acasa, m-am mutat intr-un oras indepartat fata de orasul natal, mi-am gasit o slujba buna si m-am intalnit cu un om cu care am reusit sa dezvolt o relatie, azi sotul meu.

Pana aici suna ca o poveste de succes. Povestile se termina de obicei cu “au trait in fericire, pana la batranete”. Dar povestile niciodata nu iti spun ce se intampla intre fericitul eveniment si moartea.

Iata-ma, la 28 de ani, epuizata, lipsita de orice obiectiv, cu un gol in suflet…simt ca am luptat atat de mult ca sa ajung unde sunt si in pofida faptului ca am reusit, nu ma mai satisface nimic. Au murit multi in jurul meu in acest an, oameni foarte apropiati, vad cum mi se deterioreaza cu incetul si mie corpul, cum nu ma mai satisface cariera, cum imi pierd increderea in oameni (“Toti mint”- spune Dr. House, si ce adevarat e), si cum s-a golit relatia mea cu sotul in doar un an de casnicie.

Ceea ce a ramas constant, este dorinta mea de munca, de invatare si de neimplinire pe niciun plan. Vreau mereu altceva, vreau mereu mai mult. In cariera acest lucru m-a impins spre avansare, dar pe plan personal m-am indepartat de singurul om care m-a inteles vreodata, si care ma iubeste. Am reusit sa il si ranesc profund, datorita unei aventuri pe care l-am avut recent. De ce? Pentru ca mereu imi doresc ceva mai mult… si pentru ca ceva, odata obtinut, nu ma mai satisface. Am fost onest cu sotul meu si i-am spus ce s-a intamplat… inca nu stim cum va evolua situatia… poate divortam, poate ramanem impreuna. Dar cea ce ma supara in mine, este nihilismul, aceasta senzatie de nepasare. Nu ma mai intereseaza cum evoluiaza nimic, cea ce nu cred ca este normal.

Nu reusesc sa inteleg de ce sunt asa… sunt si altii care se confrunta cu neimplinirea asta cronica? Am inceput sa ma gandesc la sinucidere. Gand, care mi-a mai trecut prin cap, dar mereu am crezut ca am pentru ce sa ma lupt, si daca tot ma lupt, macar merita sa vad cum se termina batalia. Asta a fost resursa mea. Insa nu si de data asta. Simt ca tot ce am vrut, am obtinut, si totusi n-am obtinut nimic. Sunt aproape 30 si nu am facut nimic cu viata mea ce ar conta. Nu-mi place ce vad, nu-mi place ce simt. Paulo Coelho pune foarte bine problema in Veronica vrea sa moara. Gandurile pe care la are Veronica reflecta perfect gandurile mele. Ma trezesc si trec peste zi, fara motiv, fara simtul de implinire. Nici nu stiu cand am ras ultima oara din suflet, ca un copil. Habar n-am ce este cu mine.
De ce nu pot sa ma bucur pentru rezultate obtinute, de ce?
Mereu am crezut ca viata noastra are acel rost pe care noi i le dam. Eu nu imi mai vad niciun rost, din pacate. Habar n-am care ar putea fi rostul vietii mele, sunt doar o picatura de apa in marele ocean, o picatura care daca evapora, nu se schimba nimic, trece neobservat din punctul de vedere al marelui ocean…

Deocamdata ma concentrez asupra muncii, pentru ca nu prea imi mai ramas nimic, dar si acolo, fac ceva ce nu prea conteaza la nimic…

As vrea ca viata mea sa conteze, si sa ma simt implinita… altfel nu vad de ce as mai trai. De acum incolo vin doar bolile si mai multa suferinta..

Scuze, am fost cam lunga.. nu stiu daca se intelege care e problema mea, nici eu nu stiu sa-l numesc doar il conturez, si sper ca intr-o zi in viitorul apropiat ma trezesc cu niste raspunsuri, altfel nu stiu ce mai are rost… merita pentru inca cateva clipe de fericire pe care sigur le voi avea? Merita de trait doar pentru asta?

Anunțuri