Crrrinnn

Buna ziua.
Asa am procedat si eu mereu.Mi-am imbratisat copilul si i-am spus mereu ca orice problema ar avea, s-o discute cu mine mai intai si sigur ii vom gasi o rezolvare.Comunicam zilnic.Dar, un singur parinte nu poate afla tot ce este in sufletul copilului sau.Daca esti mama de baiat,acesta va avea totdeauna ceva pe care-l va pastra numai pentru el (cazul meu).Si eu am crezut cu toata fiinta ca suntem cei mai buni prieteni si m-am amagit ca stiu tot ce se petrece cu el. Faptul ca a plecat fara sa lase un singur cuvant ma chinuie extrem de tare si ma face sa ma invinovatesc chiar daca,poate eu, personal nu am avut nici o vina in luarea acestei hotarari extreme.Toata viata mea m-am temut sa nu i se intample ceva.Iar acum,dupa aproape 6 luni de cand l-am pierdut pentru totdeauna nu mai gasesc nici un rost pentru propria mea viata.Am ajuns la psihiatru.Iau tratament puternic,crizele de plans s-au diminuat,am inceput sa dorm putin noaptea,dar gandul la inutilitatea mea pe acest pamant nu m-a parasit.Poate parea din ceea ce am scris aici, ca am acceptat pierderea.Ei,bine, NU.Nu am sa pot accepta niciodata pierderea aceasta.Este cumplit sa fii obligat sa zambesti,sa canti si sansezi cand ti-e sufletul o rana deschisa.Iar lucrul cu copiii ma obliga sa fac asta.Ei nu au nici o vina si ma iubesc foarte tare si as fi nedreapta sa le ofer o imagine traumatizanta.Incerc sa le ofer toata dragostea mea pentru copilul meu,lor,fara vre-un fel de discriminare.Dar printre ei imi caut neincetat copilasul,iar atunci cand imi dau seama ca nu este ma apuca disperarea.Pe biroul meu se afla o poza inramata cu el de cand era mititel,in bratele lui Mos Craciun,cu bratul plin de jucarii.Este atat de fericit in acea poza…Cum sa pot accepta ca nu mai este?