Dani I.

13 04 2014

Eu astazi implinesc 35 de ani si nu mai am putere sa-mi doresc ceva. As vrea doar sa nu fi fost. Sa nu fi existat deloc. Nu fac parte din lumea asta, sufletul meu nu-si gaseste locul aici. Din pacate, trupul meu e aici, viu si imi este ca o temnita. Toti cei de aici isi spun suferintele pentru ca noi, cei care suferim, avem cea mai mare nevoie de o alinare, de o vorba buna, de o imbratisare. Dar tot noi, cei care suferim, gasim cel mai greu aceste lucruri. Bucuria si realizarile in viata atrag bucurie, dragoste, prieteni si o intreaga retea sociala de sprijin (de parca ar mai fi nevoie), iar suferinta atrage… nimic, doar singuratate si mai multa suferinta. Fiecare poveste scrisa aici e un strigat de ajutor, dar cine sa ne ajute? Poate un simplu comentariu sa salveze viata cuiva? Nu cred, poate doar sa amane decizia finala pentru alta data. Luam fiecare vorba buna ca pe o pastila antidepresiva, dar, ca orice medicament, si acestea isi vor pierde efectul. Dupa cate administrari? Depinde de fiecare in parte. Si dupa aceea ce facem? Eu sunt de-abia la inceputul tratamentului cu vorbe de alinare venite din mediul online. Am trecut pe la psihiatri, pe la prozac, calmepame si psihologi. Si n-am obtinut nimic. Doar tot o amanare…

Imaginati-va ca sunteti pe fundul unei gropi adanci si intunecoase, singuri si tristi. Nu aveti nici o posibilitate de a iesi de acolo. Trebuie sa va ajute cineva. La suprafata se afla un psihiatru, un psiholog si un prieten. Ce face fiecare? Psihiatrul va arunca un tub cu pastile: va ajuta? Da, sa uitati pe moment ca sunteti acolo. Psihologul va da niste sfaturi despre cum sa va construiti o scara, doar ca dvs nu aveti nici lemne, nici cuie, nici ciocan. Prietenul insa va aduce el o scara si va scoate de acolo.

Eu nu am prieteni, nu am putut sa-mi fac, desi mi-am dorit enorm. Singuratatea m-a dus la depresie severa, anxietate si fobie sociala. Stiu insa ca doar un prieten m-ar putea ajuta sa ies din groapa. As vrea sa am 2-3 prieteni adevarati, in carne si oase, cu care sa vorbesc, sa rad, sa ma plimb, sa simt ca existenta mea are un sens. As vrea atat de mult sa am o viata normala, plina de sens, incat as renunta la toata viata pentru numai o zi in care sa nu fiu eu. Numai o zi in care sa nu mai simt durerea asta, disperarea, furia, inutilitatea…

Anunțuri

Acțiuni

Information

24 responses

13 04 2014
bibilena

In primul rand vreau sa iti spun La multi ani!!! De la o anumita varsta nu mai simti bucurie la aniversari, ci dimpotriva, tot ce e mai urat in viata noastra iese la iveala. Dupa cum scrii esti un barbat inteligent, educat si cu siguranta timid, daca spui ca nu ai reusit sa iti faci prieteni. Eu am avut din copilarie prietene bune insa viata ne-a dus pe alte drumuri si am ramas singura si in imposibilitatea sa leg alte prietenii, deci stiu intr-o oarecare masura cum te simti. Ganduri de sinucidere da am avut si eu, am ajuns si la psihiatru, insa am refuzat tratamentul medicamentos, daca aveam sa ma sinucid voiam sa fiu lucida, uneori aceste medicamente iti dau exact imboldul care iti lipseste, curajul pe care inca nu il ai…
Stiu ca nimeni nu te poate incuraja suficient de mult sa iesi din depresie din proprie experienta, niciun sfat nu te face sa te simti mai bine pentru ca nu poate rezolva problemele pe care le ai, mai ales ca depresia apare atunci cand se aduna prea multe, de prea mult timp. Nu ai spus nimic de familie, daca esti in relatii bune cu ei, asta conteaza foarte mult sau de serviciu, daca lucrezi si ai colegi, cum te intelegi cu ei, poate ne dai mai multe detalii…Ce pot sa iti garantez ca odata cu trecerea timpului, daca depui si tu un mic efort sa te mentii pe linia de plutire interesul iti va scadea pentru situatia ta si pentru lucrurile neplacute asa cum ti-a scazut momentan pentru viata, te vei obisnui, de atunci vei putea incepe sa pui cap la cap problemele si sa le rezolvi pe rand cele ce pot fi rezolvate si celelalte acceptate.

13 04 2014
victoria-schogetten

Hei!
Ai deja un prieten in carne si oase, doar ca nu reusesti sa-l vezi cu ochii acestia de carne, dar il poti vedea cu cei ai sufletului! E ISUS! Roaga-l pe El sa te ajute sa gasesti pe cineva / sa gasesti cativa prieteni! El face minuni pentru cei care il roaga! Trebuie sa te astepti sa dureze ceva timp, pentru simplul fapt ca asa se mai intampla!

El e mereu cu noi, sufera cu noi, se plimba ,,singur” cu noi, ne vegheaza cand dormim… De ce nu vrem sa apelam la El? Doar pentru ca nu-l putem vedea cu ochii trupului? Pentru ca ni se pare ca nu ne ajuta cu nimic concret, material? Ei bine tot ce ne ofera altii… El ne ofera de fapt, El ni-i trimite pe ceilalti cu ,,materialele” necesare noua.

Ai rabdare, crede si ia-ti curaj! Trecem, trecem prin nenumarate perioade in viata asta in care orice sens al vietii pare ca se ascunde de noi! Important e cum luptam (rabdatori, increzatori si plini de putere venita de Sus).
Acum il rog pe Isus sa te ajute sa aiba in continuare grija de tine si pe Duhul Sfant sa te ajute sa intelegi ce am vrut sa spun pprin toate astea si sa-ti dea taria pentru a pune in practica, pentru a merge mai departe!
Iti urez mult succes! >:D<

13 04 2014
victoria-schogetten

La multi ani!!

13 04 2014
Claudiu

Calmeaza-te omule;incearca sa respiri,bucurate,ca,spre deosebire de altele,nu trebuie sa iei […moderat…],ai suficienta energie ca sa poti face ceva,poate uneori chiar foarte multa,incat nici noaptea nu poti dormi,dar macar traiesti,si pana la urma o sa vezi,ca,poti pune capul pe perna,mai usor.Chestia e,ca ai dus o lupta care ai incercat sa o intelegi,ai luat-o ca atare,dar pe urma ai inteles-o.Asa e,viata e dura si rece atunci cand te afli intr-o lupta,si e calma si usoara atunci cand iti merge bine,nu din punctul de vedere a materialelor,ci din punctul de vedere sufletesc.Sunt multi oameni care sunt bogati si nu sunt deloc fericiti,poate sunt eu vechi,sau am ramas invechit,nu stiu.Chestia e,ca trebuie sa traiesti ca sa poti iubi.Si iti mai zic un lucru,care te aduce in starea asta,”sa oferi atata timp,tuturor care au nevoie de tine si sa nu ti se ofere,doar pentru ca tu esti puternic…” deci,nu-i chiar asa,realitatea,la un moment dat,obosesti,nu mai poti,ca sa-ti spun sincer,nu te-ai nascut rau si ca sa fii rau,n-ai facut rau la nimeni,doar ca ai aderat la iubirea fata de ceilalti,si ti-ai facut rau.Cine dracu e darnic in ziua de azi,ca toti alearga dupa bani si frumuseti.Timpul iti va forma adevaratul caracter,numa sa mai poti iubi,daca ai incredere,si cu timpul o sa ai,incepi cu tine si asta e.E tarziu si n-am inchis ochii.E cineva care poate sa-mi spuna niste pastile de somn?Oricum trebuie sa merg sa ma interesez.

14 04 2014
Adrian

––––––––––––––––––-
La 13.04.2013, Mmm a scris:
––––––––––––––––––-

o,vai,eu te inteleg perfect! trebuie sa te imprietenesti cu singuratatea sau sa te lupti sa-ti faci o relatie de prietenie(baga-te intr-o organizatie,impriteneste-te cu cineva de la lucru).Lenea si frica ne-au adus in situatia asta..Hai sa le invingem impreuna ! sa fim mai puternici,altfel vom duce viata asta mizerabila in continuare!

14 04 2014
Elena

Buna ziua! La multi ani va doresc din tot sufletul cat mai multi si fericiti! Pe mine ma cheama Lucia, am 23 de ani si ma simt cam incomod sa va scriu acest comentariu, pentru ca sunt mai mica decat dvs. si ma gadesc ca poate o sa gresesc in a va da dvs. un sfat. Dar tare mi-ar placea sa stiu „cum pot sa construiesc eu scara” de care aveti atata nevoie. TOT CE POT SA VA SPUN MAI BINE ESTE CA DUMNEZEU ESTE LANGA NOI TOTI INDIFERENT CA SUNTEM „SUS” SAU ATAT DE „JOS” unde sunteti dvs. Si ca DIN orice „groapa” oricat de adanca ar fi DUMNEZEU ARE PUTEREA SA NE AUDA DE ORIUNDE CHIAR SI GANDURILE CLE MAI INTUNECATE LE STIE. Imi pare rau pentru ca treceti prin momentele acestea din tot sufletul meu. Eu nu am fost niciodata o persoana puternica, Nu stiu cum este. Dar stiu CA TOTI AVEM O VIATA UNA SINGURA SI CA TREBUIE SA NE PURTAM CRUCEA NOASTRA ASA CUM NEA LASAT DUMNEZEU. EL STIE CEL MAI BINE CUM ARANJEAZA LUCRURILE IAR NOI NU TREBUIE DECAT SA IL IUBIM SI SA NE RESEMNAM. Va rog din tot sufletul meu sa fiti bine. Iertati-ma daca nu am stiut sa va scriu lucruri mai potrivite. Dar sper sa ma fi inteles macar putin. Si sper din tot sufletul ca „groapa” in care sunteti sa o pueti privi si din alt unghi si sa nu mai para asa de adanca si intunecata. Pentru ca simt ca daca era asa cum spuneti, poate „noi” nu mai aveam cum sa ajungem la dvs. Si cred ca am ajuns prin speranta. Pentru ca dvs sperati si acesta este un lucru minunat. TREBUIE ACUM DOAR SA CREDETI. o ZI FRUMOASA Lucia

14 04 2014
olivia252014

Salut!
Eu tot ce mi-as dori sa iti spun este faptul ca se simte ca transmiti prin cuvintele tale ca AI UITAT CA EXISTA UN DUMNEZEU !!!
Nu iti scriu ca sa te judec,iti scriu pt.ca incerc ca sa te ajut cu o vorba buna.
Te inteleg perfect,eu sunt fata dar spre rusinea mea nu am absolut nici o prietena/prieten.Am iubit,dar alaturi de el ma simt mai singura ca nicidata,intotdeauna.Sa nu crezi ca nu am prietena sau prieteni pt.ca sunt o persoana de nesuferit.Nu,ci pt.ca viata m-a despartit de toti.nu traiesc in orasul in care m-am nascut,nu m-am vazut cu ei de foarte mult timp,fiecare si-a gasit drumul in viata sau il cauta in continuare,si asa viata merge mai departe fiecare cu problemele lui.
Si eu imi doresc enorm de mult sa imi fac macar o prietena adevarata,dar din pacate chiar nu am unde sa cunosc pe cineva.Sau sa imi fac prieteni.Asta datorita faptului ca nu umblu la cluburi,la distractii,petreceri,si din pacate am un loc de munca unde lucrez absolut singura.Si nici nu sunt o persoana care sa vorbeasca aiurea ca papagalul sau sa se bage in seama oriunde ar fi.Sunt o persoana normala daca pot sa zic,mai retrasa,cred ca PREA la locul meu.CREDE-MA PE CUVANT stiu EXACT ce inseamna singuratatea despre care vorbesti sau in situatia in care te afli.
Dar sa iti spun un lucru,as fi exact in situatia ta (umbland pe la psihiatri,psihologi,etc.etc) daca nu as fi incercat sa ma apropii de Dumnezeu.
DOAR EL M-A SALVAT!!!
Exact cum ai spus si tu,te simti intr-o groapa adanca si intunecata!!
Da,ai dreptate ca prietenii adevarati te pot ajuta enorm (daca ii ai),ceea ce in ziua de azi este foarte greu si rar gasesti o persoana adevarata,sincera.
Ei te pot ajuta,poate….dar daca nu ii ai,ce faci? Te sinucizi, te inchizi in tine.te inchizi in casa…devii o persoana distanta si rece fata de toata lumea…ceea CE NU ESTE BINE DELOC!!!!
Deci te afli in groapa cea mai adanca si cea mai intunecata posibil.
Cine crezi ca te poate salva de acolo….cu LUMINA si HARUL LUI–-DOAR UNICUL DUMNEZEU!!!
Eu eram atat de revoltata pe viata asta,incat daca nu incercam sa ma apropii de Dumnezeu,astazi as fi in iad arzand pe veci !!!
Tu cu siguranta nu asta iti doresti.
Din pacate noi oamenii nu realizam planurile Domnului pe care le are cu noi.
Si este adevarat faptul ca Dumnezeu cand iti spune NU,iti spune NU pt.a scoate un SI MAI MARE BINE din acel NU !!!
Trebuie sa crezi in Dumnezeu,doar EL te poate salva,El e Lumina,El e cel care iti va intinde Mana,si te va salva din intunericul si bezna in care te afli.
Doar Trebuie sa crezi in Dumnezeu,nu trebuie sa te intrebi daca El oare chiar exista xu adevarat.DUMNEZEU EXISTA…dovada sta in experienta atator oameni (printre care si a mea)…NU UITA–-ISUS A SUFERIT PT.FIECARE DINTRE NOI–IAR EL ASTEAPTA SA TE INTORCI LA EL–TE ASTEPTA CU DRAGOSTEA LUI FATA DE TINE–CU BRATELE DESCHISE!!!
Te rog frumos,roaga-te … pt.ca doar asa vei reusi sa iti salvezi sufletul.
Nu stiu daca pot sa scriu aici,dar te rog sa citesti mesajele lui ISUS,scrise de Vassula Ryden !!!
Si sincer as recomanda la toata lumea sa citeasca aceste mesaje si sa le deie mai departe la cat mai multe persoane.
TE ROG–TREBUIE SA CREZI IN DUMNEZEU–EL E LUMINA SI SALVAREA TA!!! EL TE IUBESTE SI IARTA ~!!!

15 04 2014
betivan_ratat

Buna Dani.Sunt de acord cu tot ceea ce spui,pentru ca si eu sunt in aceeasi situatie.De iesit din groapa deznadejdii,nu stiu cum sa ies eu, asa ca nu-ti dau sfaturi.Ma las in voia sortii,sunt un mort viu.Sper sa reusesti sa invingi disperarea care te cuprinde.Te salut.

15 04 2014
olivia252014

Salut la toata lumea.
As dori sa dati acest link mai departe : […moderat…]
Sa facem cu totii tot posibilul ca cat mai multe persoane sa il citeasca.
Cititi-l si voi. Dumnezeu va va salva.
DUMNEZEU EXISTA SI NE IUBESTE NECONDITIONAT !!!!

Cititi mesajele lui ISUS lasate pt.noi toti,pt.noi,copiii Lui.
Si credeti in aceste mesaje pt.ca sunt lasate de Bunul Dumnezeu!!!
Din pacate volumul 6 lipseste,nu stiu din ce cauza.
Dar dedicati-va timp lui Dumnezeu,iar EL va va salva de la orice !!!

27 04 2014
Adrian

–––––––––––––––––––––
Pe 27.04.2014, Gloria a scris:
–––––––––––––––––––––

Te inteleg. Eu si singuratatea suntem parteneri de multi ani.
Oricat de stupid iti va parea ce scriu si stiu ca nu te va ajuta cu absolut nimic, o fac pentru mine. Fiindca cei ca noi, intotdeauna vom fi singuri, chiar daca vom avea familie si prieteni in jur. Toti suntem singuri. E foarte greu de inteles pentru cineva, cine, nu a simtit ce simtim noi.
Acea groapa de care vorbesti tu eu il numesc put sau abis…. este tu. Da, tu ai creat realitatea din jurul tau, Nimeni si nimic nu te poate ajuta sa iesi de acolo fiindca nu exista real, chiar si eu ti-as duce o scara, dar stiim amandoi ca tu faci alegerea de a urca pe ea sau nu. Vrei sa nu? La asta se rezuma tot, da sau nu? Nu exista zane si spiridusi si ingeri care sa vina dupa tine daca nu crezi in existenta lor. Nici un comentariu lasat pe un forum nu te poate convinge sa faci sau nu, ceva, fiindca decizia este a ta. Vrei sa scapi de acest abis pe care am putea sa il numim depresie sau nu? Gandeste-te ce iti doresti de la tine, nu de la altii. Tu te iubesti? Te respecti? Te incurajezi? Esti prieten cu tine? De ce sa o faca altcineva pentru tine, atat cat tu refuzi sa o faci pentru tine? Da, bine atrage bine, rau atrage rau… solutia ai scris-o tu singur. Dezinvata-te de modul gresit de gandire care duce la esec. Gandeste bine si asta va atrage bine. Nu mai ai nimic de pierdut fiindca ce a fost cel mai important ai pierdut deja, undeva…. Regaseste-te! Ai numai de castigat din asta!
Si sa stii ca ai 2-3 prieteni 🙂

9 05 2014
Dani I.

Multumesc pentru cuvintele frumoase. Si acum le mai recitesc uneori. Dar oricat de bine intentionate si eficiente ar fi sfaturile primite, eu nu le pot pune in aplicare. Pentru ca sufar de depresie profunda cu ganduri de sinucidere, stiti… acea stare de epuizare psihica totala care iti anihileaza orice mecanism intern de autovindecare. Eu nu vreau sa fiu in situatia asta, dar nu mai am resurse interne sa ma ridic singura (sunt fata, nu barbat). De aceea caut ajutor si probabil si altii la fel – cred ca toti cei care se gandesc la sinucidere se confrunta cu o neputinta totala de a depasi o anumita situatie care le provoaca o durere foarte mare. Altfel nu ar ajunge pe acest forum.
Ce m-ar ajuta pe mine? Un grup de suport in viata reala. O privire si o vorba buna. Timp petrecut impreuna in aceleasi conditii ca aici pe forum. Fara a judeca, fara a condamna, doar cu acceptarea suferintei celuilalt. Cu oameni care inteleg prin ce trecem fiecare.
Dar nu se poate asa ceva in Romania.

Mai devreme m-am contrat cu tatal meu si de atunci am ajuns din nou pe fundul gropii, dupa cateva zile in care m-am simtit mai bine. Acum sunt la serviciu si nu pot sa plang; de-abia astept sa ajung acasa, dar nici acolo nu pot sa plang. Nu am voie. Mai plang putin in baie, dar cel mai bine noaptea. Atunci nu ma vede si nu ma aude nimeni. Tata nu suporta sa ma auda vorbind despre durerea mea si nici nu suporta sa ma vada “trista”. Ma considera pe mine vinovata pentru tot ce mi se intampla. Dar asa patesc toti cei cu sufletul bolnav. Nu se poate sa nu ai parte de critici, invinovatiri, dezaprobari etc. Cand avem o boala fizica, primim ajutor si intelegere; cand ne doare sufletul suntem vinovati si singurii responsabili.

10 08 2015
Radu

Buna ziua. Ma numesc Radu (radu 33 aici pe sit) Citeste te rog tot chiar daca poate am scris mult.

Am citit povestea ta (si pe a multora de pe acest sit) si pot sa spun ca intr-o masura destul de mare m-am regasit in ea.

In prezent am puternice ganduri suicidare si daca voi aduna curajul sa ma sinucid o s-o fac la modul serios si definitiv fara eroare. Momentan incerc sa ma autoconving ca totul sa terminat pt mine pe aceasta lume, incerc deoarece nu mai vreau sa sufar, nu mai vreau sperante desarte, daca ma resemnez ma simt mai bine.

Nu pot sa spun ca inteleg 100% prin ce treci deoarece nu te cunosc si este destul de greu sa te pui in situatia altuia mai ales cand nu l-ai ascultat personal, nu l-ai vazut si nu-l cunosti in mod personal.

Cu toate astea i-ti inteleg intr-o masura destul de mare suferinta psihica sau sufleteasca, oricum i-ai spune. Si eu trec prin niste stari asemanatoare cu ale tale. De mic copil am fost o persoana care sa integrat cu greu in colective. Nu am putut si nici placut sa fac rau oamenilor sa-i vorbesc pe la spate sa-i barfesc sau sa am doua fete in relatiile cu ei si poate lipsa asta de perversitate ma facut sa nu ma integrez foarte bine ci doar sa fiu oarecum acceptat.

Prieteni adevarati nu prea am doar poate doar cativa oameni cu care pot oarecum sa vorbesc despre una sau alta si colegii de serviciu cu care ma anturez pana al o limita destul de superficiala nicidecum sa-mi impartasesc starile sufletesti. Uneori mai vorbeam cu maicamea dar nici ei nu puteam sa-i destainui trairile mele de rusine sau poate ca nu am avut niciodata pe cineva cu care sa vorbesc intr-un mod mai intim despre problemele mele. Simt ca nu pot fi inteles intr-un mod serios de catre oameni. Cand conjuctura ma aduce in preajma cuiva pe care nu il cunosc sau il cunosc putin nu stiu cum sa-l abordez nu stiu ce as putea sa-i spun.
Cand ma aflu intr-un grup pot intr-o oarecare masura sa socializez intr-un mod general deoarece fiind in grup atentia oamenilor din aceel grup nu este doar asupra mea si asta ma face sa ma relaxez oarecum, insa in particular cu persoane straine sau cu cele cunoscute foarte putin imi este foarte greu sa socializez.

Si eu sufar de singuratate si de o anumita perioana de timp cred ca ma incearca o fobie sociala. Uneori chiar si in RATB in magazin sau alte locuri publice ma simt foarte stingher, de la o perioada nu ma mai pot uita in ochii oamenilor cand vorbesc cu ei chiar si mergand pe strada daca cineva ma priveste in ochi (mai ales daca persoana este de sex feminin nu am taria sa pot privi si eu, incerc sa evit privirile in ochi ma uit in stanga in dreapta ma fac ca ma uit la vreo masina etc).

Mersul cu metroul este destul de dificil datorita scaunelor pozitionate fata in fata. Prefer de multe ori sa stau in picioare in metrou si sa citesc sau sa ma joc pe telefon ca sa evit privirile celorlalti.

Situatia a variat in viata mea uneori m-am simtit mai bine am avut incredere in mine alteori nu. Dar acum nu mai am incredere in mine aproape deloc, m-am inchis in mine, colegii de munca vad de multe ori ca ma izolez incearca sa ma bage in seama sa ma atraga in grupul lor dar de cele mai multe ori efectiv nu pot sa ma alatur lor,nu ma mai pot integra. Simt ca nu am nici un scop in viata ori nu-l vad eu.

Colac peste pupaza acum 1 luna si un pic am avut un acccident vascular cerebral medicii nu stiu de ce am l-am facut ca sunt sanatos la inima si sistemul circulator. Mi-au zis ca poate din cauza fumatului (am fumat cam mult din cauza depresiei si a fobiei sociale) si poate de la stres.

Cu o zi inainte de accidentul vascular (AVC) am avut un episod depresiv crunt rau, simteam ca se rupe sufletul in zeci de bucati ma gandeam sa ma arunc de la etaj. A doua zi dimineata cand trebuia sa ma trezesc sa ma duc al servici pe la ora 8 cand ca ma dau jos din pat dupa somn eram paralizat pe partea stanga a corpului. Acum mi-am revenit 90 la suta am inceput munca din nou, sunt bine fizic, putin slabit pe stanga dar foarte functional. Sincer ma gandeam ce bine ar fi fost sa mor in somn, parca i-mi pare rau ca am scapat asa usor. Ma gandesc ca ar fi fost cea mai potrivita situatie sa mor in somn din cauza accidentului vascular

Gandurile de sinucidere sunt zilnice, simt ca ori m-am nascut defect, ori nasterea mea e fost o eroare a naturii a universului nu stiu. E cumplit sa simti ca nu esti ca ceilalti oameni sa nu te poti integra, singuratatea e infioratoare.

Vad si aud de multe ori ca exemple pozitive cu oameni paralizati, fara maini, fara picioare, orbi, surzi etc care sunt pozitivi si se adapteaza situatiei lor continuandu-si viata. Dar ma gandesc ca acei oameni au psihicul tare, intreg , sanatos si asta ii propulseaza mai departe. Dar ce te faci cand motorul intregului organism creierul, psihicul nu te ajuta sa-ti gasesti scopul, linistea, integrarea sociala de care ai nevoie.

Ma gandesc ce bine ar fi fost sa am un buton pe care sa-l apas si sa dispar instantaneu fara dureri fara batai de cap.

Cum spuneam la inceput daca voi aduna curajul sa ma sinucid o s-o fac definitiv fara eroare fara bilet de adio ca oricum nu am cui sa-l las. Momentan incerc sa ma autoconving ca totul sa terminat pt mine pe aceasta lume, incerc deoarece nu mai vreau sa sufar, nu mai vreau sperante desarte.

Daca mai esti pe aici daca mai traiesti da un semn de viata as cam avea nevoie sa vorbesc cu cineva sare se simte asemnator mie si care poate cat de cat sa ma inteleaga.

E urat sa mori singur fara macar cineva sa te asculte sa te priveasca macar sa te tina de mana, dar asta e uneori n-ai ce face.

Daca mai traiesti si vrei sa vorbesti cu cineva (ca eu as vrea sa am cu cine vorbi despre aceste stari aceasta situatie) de un semn te rog.

Multumesc pt rabdare (daca ai reusit sa citesti ce am scris).

14 05 2014
Dani I.

La gradinita imi doream atat de mult sa ma joc cu ceilalti copii, sa iau parte la bucuria si la pofta de viata a lor. Dar nu puteam. Nu stiam cum sa interactionez cu ei. Nu stiam ce ar trebui sa spun, ce sa fac cu mainile, cu corpul. Si sufeream enorm cand ma excludeau din jocurile lor. Asa au trecut toti anii, 30 de ani. Si acum sunt la fel de doritoare si, in acelasi timp, nepriceputa. Doar ca acum s-au acumulat mult mai multe. O suferinta nerezolvata devine cu timpul asemenea unei avalanse. Am adunat tot mai multe suferinte, sentimente negative, ganduri distructive indreptate impotriva mea si a celorlalti.
Nici nu pot spune cuiva ce ma doare, sa cer ajutor pentru ca oamenii nu ma cred – pentru ei (de fapt si pentru voi, cei care cititi) a relationa cu ceilalti este la fel de firesc ca atunci cand respiri. Nici macar nu va dati seama ce binecuvantati sunteti. Si pentru problema mea nici nu exista analize medicale care sa o dovedeasca: e doar cuvantul meu impotriva cuvantului tuturor celorlalti.
Am cautat o explicatie, probabil sufar de autism sau mai degraba sindrom Asperger. Dar toti cei cu care am vorbit (oameni pusi in tema – doctori, psihologi) se leaga de faptul ca nu sunt retardata – ca un contraargument. E adevarat ca am putut sa termin o facultate si acum lucrez, dar e asta oare suficient pentru un om? Cand iau parte la o conversatie, nu pot sa o urmaresc, sa procesez informatiile. Pentru mine oamenii vorbesc foarte repede, schimba idei si pareri cu o viteza care pe mine ma ameteste. Toate cuvintele se ingramadesc in mintea mea si la un moment dat nu mai inteleg nimic, nu mai sunt in stare de nici o reactie si tot ce-mi doresc este sa fug de acolo, sa ma duc undeva unde e liniste ca sa-mi revin. De asemenea, si daca se vorbeste prea tare am probleme. Sunetele parca ma lovesc in cap. Iar toate astea nu sunt din cauza depresiei, se intampla dintotdeauna, de cand ma stiu.
Mi s-a sugerat de multe ori sa ma duc intre oameni, de ex la un curs de dans. Bine, ma duc, dar ce sa fac acolo? Problemele sunt aceleasi. Decat sa raman iarasi singura intre oameni, prefer sa nu ma duc nicaieri. Mi-e mai usor de suportat asa. Macar nu mai vad pe nimeni, nu mai vad cum rad, cum se distreaza, cum traiesc… Din dorinta de a ma proteja astfel, am avut intentia chiar sa-mi dau demisia, desi acum la serviciu am colegi si o sefa foarte de treaba. In ultima vreme nu mai am chef nici sa ies cu parintii in parc, la televizor ma uit foarte rar… nu mai vreau sa vad oameni, sa-i aud, sa stiu de ei. Am dezvoltat si o fobie sociala foarte rea, am oroare de oameni, dar nici nu imi inchipui viata fara ei. Am o foarte mare nevoie de sprijin emotional si nu-mi place deloc sa fiu singura. Nu-mi place sa fac nimic singura. Nici macar sa ma duc la un film sau la cumparaturi. Mi-e urat.
Vreau sa mai spun ca viata mea traita departe de oameni m-a transformat intr-un om aparte, cu un mod de gandire si de a actiona diferit de al celorlalti, ca si cum as fi trait izolata pe o insula pustie. Chiar cineva la un moment dat a spus despre mine: “E in lumea ei.” Lumea mea interioara e mai buna decat ce pot construi eu in exterior, dar e si pustie si lipsita de orice realizare si bucurie.
Eu nu pot sa cunosc pe cineva si sa ma apropii de acea persoana daca nu stie ce se intampla cu mine. Dar eu nu spun, ci tac si ma indepartez. Oricum dupa cateva schimburi de replici orice om isi da seama ca e ceva in neregula cu mine. Si alege sa mearga mai departe. De mai multe ori am fost intrebata la serviciu de ce sunt suparata, dar nu pot sa spun. Cum poti sa spui in cateva cuvinte atata durere? Si o durere pe care nimeni nu o poate intelege? Oamenii se asteapta sa auda ceva de genul: ma doare capul, cineva drag nu se simte bine, am facut o indigestie…

22 05 2014
Dani I.

Postarea nr.4

M-am hotarat sa continui sa scriu aici, desi la inceputul saptamanii i-am cerut dlui. Adrian sa stearga postarile mele. Nu am cui sa spun aceste lucruri in viata reala si ma voi stradui sa lupt macar scriindu-mi durerea daca altceva nu pot face. M-am bucurat mult cand am gasit acest loc pentru ca la noi in tara stiti cu totii ca serviciile de suport sunt ca si inexistente. Am mai cautat pe site-uri straine, dar e foarte greu sa comunici cu ei datorita limbii. Cunosc oarecum limba engleza dar nu la un nivel care sa-mi permita sa scriu cum scriu aici.

Am citit mai multe povesti de aici si am observat ca un lucru comun faptul ca toti stiu sa spuna ceea ce simt. Iti poti da seama ca in spatele acelor cuvinte se afla un om care sufera foarte mult; chiar am putut sa le simt trairile. Eu percep mai bine trairile cuiva daca le citesc decat daca mi le-ar spune in fata, prin vorba. La fel, si eu ma exprim mult mai bine in scris decat fata in fata cu cineva, si, de asemenea, pot comunica mult mai bine la telefon. Dar chiar si in scris, imi dau seama ca eu nu par om. Chiar si in scris nu reusesc sa trezesc empatia cuiva. Pentru ca exprimarea mea este foarte concisa, calculata si rece. In viata reala probabil ca par o persoana ingrozitor de rece si dura, desi eu ma straduiesc sa fiu umana. Chiar sunt amabila, saritoare, constiincioasa si responsabila. Din dorinta de a fii pe placul celorlalti, de a fi apreciata si iubita, am renuntat la mine si bineinteles ca nu a meritat. De multe ori am vrut sa ma schimb, sa devin egoista si nesimtita, dar nu pot. Si ma urasc pentru asta. Plus ca nu simt nevoia de a fi rea. Am incercat, dar nu ma simt bine cu mine. Nu-mi iese si oricum ma simt eu prost. Chiar daca imi dau seama ca asta ma duce la o viata mizerabila, lipsita de orice realizare. Am invatat de la viata ca poti fi cel mare mare nemernic, daca stii sa-i manipulezi pe ceilalti, obtii ce-ti doresti. Si doar astia o duc bine. Cu cat incerci mai mult sa fii omenos, cu bun simt, sincer, cu atat mai mult viata e mizerabila.

Sunt de acord cu lupta si speranta de mai bine, dar pentru a lupta si a spera trebuie sa ai niste “arme”. Cea mai importanta e capacitatea de a te face placut de oameni si in lipsa ei toate celelalte (vointa, perseverenta, increderea, abilitatile) nu pot fi valorificate. Nu poti sa realizezi nimic in viata de unul singur. Nu poti realiza nimic din simplul motiv ca omul este o fiinta sociala, traim in grupuri. Oricine are o reusita, chiar si banala, are in spate alti oameni care l-au sprijinit sau macar l-au acceptat in grupul lor. Eu nu pot sa comunic cu alti oameni intr-un mod corespunzator si placut. E ca si cum as cunoaste cuvintele, dar nu cunosc limba. Oricat m-as stradui simt ca exista o ruptura intre mine si ceilalti. Nu se creaza punti de legatura. Orice as face sunt ignorata, acuzata sau dispretuita. Spuneam intr-o postare anterioara ca acum am o sefa si niste colegi buni. Asa este, dar nu este meritul meu, nu mi-am schimbat locul de munca, au fost inlocuiti oamenii de acolo. E o pura intamplare, sunt niste oameni care sunt amabili cu toata lumea, nu doar cu mine pentru ca le place de mine. Cu toate astea, desi de 2 ani am scapat de batjocura de la serviciu, depresia mea nu s-a ameliorat. Dimpotriva, acum cand imi dau seama cat de bine e sa fie bine, si cand stiu ca asta nu mi se datoreaza si nu voi putea gasi in alta parte asa ceva in caz ca se termina, sunt si mai deprimata. Firma la care lucrez e cam in faliment, poate o mai duce cateva luni. Am si un salariu acceptabil si un program de 8 ore. In caz de somaj, pe langa depresie si oroarea de a ma angaja in alta parte, nici nu-mi place ce profesez. Sunt economist si se gasesc locuri de munca, dar eu nu mai vreau sa fac asa ceva. Urasc profesia asta. Am zis ca in nici un caz nu mai fac asa ceva. Macar stiu ce nu mai vreau sa fac. Dar nici nu stiu ce altceva as vrea sa fac. Si simt ca nu am putere sa ma apuc de altceva, din cauza depresiei. Perspectiva somajului si despartirea de colegii de acum e cam ca sfarsitul vietii. Am indurat peste 10 ani de tortura la locul de munca si nu mai am putere sa o iau de la capat cu asa ceva. Acum imi reprosez mie, dar si parintilor mei ca nu m-au sfatuit, nu m-au sprijinit si nu m-au incurajat sa-mi dau demisia atunci cand am simtit ca nu mai pot. Ca am mers/au mers pe ideea ca banii sunt mai importanti decat sanatatea mea. Cand am terminat facultatea eram deja foarte deprimata din cauza singuratatii, a handicapului meu social; in noaptea de dupa examenul de licenta, cand toti petreceau, eu eram acasa, in pat, pe intuneric si plangeam amarnic. Apoi au venit cei 10 ani de chin care m-au adancit si mai mult in disperare. Din cauza ca imi consumam toata energia vitala (si asa putina) la serviciu, dupa ce scapam de acolo nu mai eram in stare de nimic – sa fi facut ceva pentru mine in plan personal, sa ies, sa ma distrez, sa incerc sa cunosc alti oameni etc. Pe vremea aceea inca mai aveam resurse interne pentru a schimba ceva. Acum nu mai am. E prea tarziu. Singura speranta e la alti oameni, desi toti spuneti ca trebuie sa ne bazam pe fortele proprii, ca in noi sta puterea. Sunt ca un muribund care nu mai poate face nimic, doar zace in neputinta si asteapta un ajutor de la cineva. Stiu ca nu ma credeti, ca nu ma intelegeti, ca in sinea voastra ma acuzati la fel cum au facut-o toti. Dar, credeti-ma, ca cea mai mare durere e sa ai o suferinta si sa nu te creada nimeni, sa fii nevoit sa o induri singur, in tacere. Handicapul meu nu se vede, nu este fizic, dar exista si e un cosmar pe care il traiesc singura.

Cum ar fi sa suferiti de o boala grava, sa aveti o durere cumplita si sa nu va creada nimeni? Sa vi se pretinda sa performati in societate ca si cum totul ar fi bine? Si daca nu puteti, sa fiti acuzati ca nu vreti sau ca sunteti nesuferit? Sau in loc sa va ajute, medicul sa va spuna “poti sa te vindeci singur, dar nu vrei”?

Va rog sa nu-mi spuneti sa merg la psihiatru pentru ca am fost. La mai multi. In afara de faptul ca m-au etichetat ca nefiind emancipata, cu tulburari de personalitate, personalitate de tip evitant, tulburare de tip schizotipal, am primit acuzatii de genul “poti, dar nu vrei” sau “fii si tu mai altfel”, mi-au aruncat acel tub cu pastile si atat. M-am gandit de multe ori sa apelez la psiholog, doar ca am mai facut asta in trecut, cu multi ani in urma cand inca mai dispuneam de resurse interne si nu am rezolvat nimic. Acum consider ca ma duc degeaba pentru ca nu mai am resurse sa-mi revin. Singurul mod in care mi-as putea reveni ar fi sa apara 2-3 prieteni cu care sa imi petrec timpul liber, ca sa simt ca valorez ceva si viata mea are un sens. Dar stiu ca nu au de unde sa apara, asa ca nu exista nici o solutie.

Va mai rog sa nu-mi mai vorbiti de Dumnezeu. Eu sunt credincioasa pana la un punct si nu sunt suparata pe Dumnezeu pentru ce mi se intampla. Daca eu sunt atat de stramba, cu siguranta nu e vina Lui. Daca va spun ca m-am rugat, nu conteaza, iarasi o sa ma acuzati ca nu m-am rugat destul sau cu destula credinta. Stiu ca sunt posibile si minuni, dar ele nu sunt accesibile omului de rand. Daca un om cu handicap fizic s-ar ruga foarte mult si cu credinta, e putin probabil sa ii creasca o mana noua in locul celei pierdute. Dar el nu va fi acuzat de nimic pentru ca orice om rational stie ca asa ceva nu este posibil. Si eu am un handicap, chiar daca e invizibil. Va rog sa ma acceptati ca atare si sa nu ma mai acuzati.

Va rog sa nu-mi spuneti sa ma duc la cursuri hobby sau ca voluntar ca sa cunosc alti oameni. Eu nu sunt ca voi. Toata viata am relationat prost si am stat in singuratate, durere, disperare si neputinta. A-mi cere sa ma comport normal intr-un grup este ca si cum mi-ati cere sa alerg la maraton cand eu de-abia pot sa merg.

Si, desi speram la mai mult dialog in cadrul acestui grup, nu e nimic nou pentru mine daca nimeni nu-mi raspunde. Sunt obisnuita si oricum nu e posibil sa imi provocati o durere mai mare decat simt deja.

25 06 2014
darksoul

frustrare,blazare,delasare,epuizare psihica…ce sa zic..ma uit de la o vreme pe tot ce ai scris…parca as citi de la mine.se pare ca in acest mediu reusesti ceva…nu e terapeutica discutia aici e mai mult decat poti in viata ta…sa spui cate ceva din tine.cred ca iti face oarecum si bine.comentariile cu tenta religioasa sunt pe langa tine..omul nu e o fiinta religioasa decat in context social…prea putin pentru cei exilati social.solutia nu e aici…dar unele raspunsuri poate.inca mai speri la ceva, sau e un mecanism nou de a continua ceva ce nu stii cum sa opresti.cred ca toti cei care sunt aici nu prea stiu cum sa se opreasca.dar nici nu stiu cum sa indrepte lucrurile.lipsa aptitudinilor sociale cred ca e cauza.cine isi doreste sa moara pentru ca nu stiu cum sa traiasca si au ajuns la acel nivel de autoanaliza sa inteleaga ca rational nu se pot bucura involuntar de viata dar mai cauta solutii, ajutor,compensatii emotionale, urmand asa din inertie rutina deprimanta a comportamentului maniacal depresiv .nu cred ca a sti cum sa faci lucrurile, cum sa comunici, sa fii sociabila si sa dai timpul inapoi ca sa recuperezi tot ce altii au acumulat ,bucurie,forta de viata, spontaneitate sociala…e posibil.idealismul din tine iti spune ca daca tot nu se poate…si oricum inevitabil lucrurile au si inceput si sfarsit…nu intreaba nimeni ce s-a stricat, de ce s-a stricat.daca inca ai indoieli unde duc toate astea, probabil stii raspunsul.daca mai zic de un concept asa maret.. un cliseu : gandire constructiva..cati din cei ce au cautat acest forum tolereaza conceptul?poate specialistii au facut si ceva bun pentru tine daca gandirea constructiva e de vina pentru comentariile ce ti-ai acordat sansa sa le adaogi. cati sinucigasi vor sa fie lucizi? cei mai multi au vicii. aia reusesc cu mai putine comentarii… nu stiu insa cat te ajuta mesaje de genul…stiu ce gandesti, te inteleg perfect, povestea mea e similara cu a ta, etc. o reconfirmare ca raul din viata ta nu e unic, si ca altii se confrunta cu aceasi problema si nu au gasit solutii..si inca mai cauta…pe mine nu ma ajuta sigur. nu cred ca vrei alinare in concepte religioase.nici in compasiune si si persistenta placut dureroasa in suferinta. revin obsesiv la intrebare: frica e cauza? depresie, fobie sociala…suna a autoevaluare dupa esecul specialistilor. psihologi, psihiatri….cum naiba sa o dea in bara cu o persoana care are un sistem de valori atat de clar si frumos.nu a fost contextul poate…poate nu i-ai lasat sa-si faca treaba…asa ca au facut-o doar pe jumatate..devreme ce inca mai scrii aici.ai ajuns la varsta la care consideri ca e prea tarziu, ca nu mai ai energia sa faci nimic, sa o iei de la 0 plina de forta si entuziasm, nici nu vezi clar rostul, pe principiul toate la timpul lor.eu scriu ce am inteles din ce am citi de la tine.poate gresesc tu stii mai bine.convingerea ca toti ceilalti sunt facuti sa interactioneze si tu nu ai aceste abilitati…nu le-ai cultivat si acum e imposibil sa le educi e ceea ce te tine in loc.nu zic ca nu ai dreptate.daca nu e o cauza externa sau un cumul de factori contextuali sa darame o persoana psihic…atunci e degradarea constanta prin lipsa evolutiei specifice varstei.ajungi sa nu functionezi normal pentru ca nu ai evoluat normal.nu ai interactionat suficient si corect. e un cerc vicios.pai ce asperger e tot pe acolo. numai mecanismul initial e diferit.dar nu cred ca ai asperger. ma intreb cat de mult ai venit in contact cu domeniul psihologic avand in vedere formatia ta profesionala ca economist.poate ca de asta nu iti place asa demult jobul tau..ca inclinatiile tale sunt altele.ma regasesc mai in tot ce ai scris si tot nu stiu ce as putea sa zic. sa depasesti starea asta, sa dai timpul inapoi, sa castigi experienta de viata si aptitudinile sociale pentru care e nevoie de atata timp si energie, sa traiesti spontan si inconstient plin de sentiment si senzatie, fara analiza si supraanaliza fiecare moment, sa iti faci prieteni adevarati care inteleg ce gandesti nu doar ce spui, care sa sustina si sistemul tau de valori nu doar interesele tale….nimic din toate astea nu pare realizabil, nici nu stiu cum si nici macar nu stiu daca ar fi posibile…ar fi de ajuns???

22 05 2014
Adrian

Draga Dani,

Ma bucur ca ai revenit. Scrisul in sine, aici, are o valoare terapeutica. Daca te uiti mai sus, au fost oameni care ti-au raspuns, chiar daca nu au facut-o imediat sau in mod regulat. Multi dintre cei care citesc sunt poate niste singuratici care citesc, empatizeaza, insa nu au puterea de a scrie… In fiecare zi, aici ajung intre 200 si 400, sau chiar 5-600 de persoane uneori. Citesc, reflecteaza, empatizeaza si, uneori, scriu cateva randuri…

Este un grup virtual, in care uneorispui ceva, alteori nu, insa intotdeauna esti ascultat fara a fi judecat!

Deci, bine ai revenit!

Te imbratisez cu drag, chiar daca nu ne-am vazut niciodata, si, daca nu pot face altceva pentru tine, te voi asculta, voi plange impreuna cu tine, atunci cand plangi tu insati, si ma voi ruga ca Bunul, Cel care a cunoscut mahnirea si intristarea de moarte, sa te mangaie cu harul si dragostea Lui!

Cu prietenie,
Adrian

23 03 2015
Adrian

–––––––––––––––––––––––––-
La 23.03.2015, Dani I. a scris:
–––––––––––––––––––––––––-

Dupa ce ani de zile mi-am dorit sa mor, acum nici moartea nu ma mai satisface. Ce inseamna sa mori? In acceptiunea generala, inseamna o trecere spre lumea de dincolo, spre viata de apoi. Spre VIATA de apoi! Iarasi cuvantul asta de care nu stiu cum sa scap. E cineva care crede ca moartea inseamna ca disparem pur si simplu? Poate, daca nu crede in Dumnezeu. Eu cred si pentru faptul ca nu mai vreau sa traiesc nu sunt mai pacatoasa ca altii. Mie macar imi pare rau. Imi pare foarte rau pentru ceea ce simt. Nu exista cuvinte care sa descrie regretele mele ca am ajuns in aceasta situatie. Mi-am dorit din tot sufletul sa traiesc (si inca imi mai doresc), am iubit prea mult viata si inca o iubesc, altfel nu m-ar durea atat de tare ca o pierd. Da, imi pierd viata cate putin in fiecare zi. In fiecare zi mai pierd putin din mine si din ceea ce as fi putut face, din ceea ce as fi putut fi. Si ma doare atat de rau! Ca si cum as fi sfasiata bucata cu bucata. Si totusi nu vreau nici sa mor. Ce-mi garanteaza moartea? As vrea sa dispar complet, sa nu fi existat niciodata. Iar moartea nu asta inseamna. As vrea sa nu se intrebe nimeni de ce nu mai sunt daca tot nu au observat ca sunt atunci cand eram. Acum sunt oare vie? Ce inseamna sa fii viu? Sa-ti bata inima, sa te misti, sa te vada oamenii pe strada si sa nu treaca prin tine? Doar la asta se rezuma viata? Cum ramane cu sufletul? El mai este viu? Poate ziceti ca atata timp cat il doare ceva, sufletul exista? Dar de unde stim ca nu are dureri si dupa moarte? Recent am citit o carte pentru copii in care nu m-as fi asteptat sa gasesc o alta versiune asupra chinului de dupa moarte in afara de aceea ca ajungem in iad si ardem in focurile vesnice. Era o fata care murise si devenise fantoma. Cei din jur o puteau vedea si auzi; arata exact ca atunci cand era vie, doar putin transparenta. Si pedeapsa ei era sa-si continue la nesfarsit chinul pe care l-a avut in viata. Era la fel de singura, neacceptata si batjocorita atat de catre celelalte fantome, cat si de cei vii. Si ce optiuni mai avea ea? Nici una. Era deja moarta. Nu se mai putea sinucide. Dar isi traia durerea din timpul vietii la nesfarsit. Si atunci ce e de facut? Avem o viata pe care nu o dorim si o moarte care nu aduce nici o rezolvare. Acum parca si raiul ma sperie. Presupunand ca as ajunge acolo, tot asa voi fi de singura, ignorata si respinsa de ceilalti “fericiti”? Voi fi tot eu, nu? Aceeasi fiinta lipsita complet de existenta in angrenajul social, lipsita complet de orice mijloace de a se face macar vazuta, de a conta daca nu se poate face placuta, iubita, apreciata. Caci pana la urma nu am produs nici o zgarietura in viata cuiva, poate am fost uneori ca un tantar enervant pe care il alungi cu mana – atunci cand mi-am dorit eu ceva de la ceilalti. Daca si-au dorit ei ceva de la mine, atunci am devenit un bou pus la jug si batut cu biciul in timp ce “stapanii” se odihneau pe margine intre doua porunci. Iar protestele mele, strigatele, durerile sau chiar si rarele momente de ras nu au parcurs mai mult de cativa centimetri si, evident, nu au ajuns la nimeni.

10 08 2015
Radu

Am postat mai sus un comentariu. Dar il mai postez a doua oara si aici. Sper sa intrii si sa-l citesti. (rog moderatorul daca se poate sa-l lase si pe acesta).

Foarte nimerita comparatia ta ” Imaginati-va ca sunteti pe fundul unei gropi adanci si intunecoase, singuri si tristi. Nu aveti nici o posibilitate de a iesi de acolo. Trebuie sa va ajute cineva. La suprafata se afla un psihiatru, un psiholog si un prieten. Ce face fiecare? Psihiatrul va arunca un tub cu pastile: va ajuta? Da, sa uitati pe moment ca sunteti acolo. Psihologul va da niste sfaturi despre cum sa va construiti o scara, doar ca dvs nu aveti nici lemne, nici cuie, nici ciocan. Prietenul insa va aduce el o scara si va scoate de acolo.”

Lipsa de prieteni pe care si eu o resimt foarte mult este distrugatoare si partea urata este ca stare personei care sufera de singuratate se agraveaza pe zi ce trece, Si eu simt ca ma tampesc pe zi ce trece parca-mi mor neuronii in cap.

Buna ziua. Ma numesc Radu (radu 33 aici pe sit) Citeste te rog tot chiar daca poate am scris mult.

Am citit povestea ta (si pe a multora de pe acest sit) si pot sa spun ca intr-o masura destul de mare m-am regasit in ea.

In prezent am puternice ganduri suicidare si daca voi aduna curajul sa ma sinucid o s-o fac la modul serios si definitiv fara eroare. Momentan incerc sa ma autoconving ca totul sa terminat pt mine pe aceasta lume, incerc deoarece nu mai vreau sa sufar, nu mai vreau sperante desarte, daca ma resemnez ma simt mai bine.

Nu pot sa spun ca inteleg 100% prin ce treci deoarece nu te cunosc si este destul de greu sa te pui in situatia altuia mai ales cand nu l-ai ascultat personal, nu l-ai vazut si nu-l cunosti in mod personal.

Cu toate astea i-ti inteleg intr-o masura destul de mare suferinta psihica sau sufleteasca, oricum i-ai spune. Si eu trec prin niste stari asemanatoare cu ale tale. De mic copil am fost o persoana care sa integrat cu greu in colective. Nu am putut si nici placut sa fac rau oamenilor sa-i vorbesc pe la spate sa-i barfesc sau sa am doua fete in relatiile cu ei si poate lipsa asta de perversitate ma facut sa nu ma integrez foarte bine ci doar sa fiu oarecum acceptat.

Prieteni adevarati nu prea am doar poate doar cativa oameni cu care pot oarecum sa vorbesc despre una sau alta si colegii de serviciu cu care ma anturez pana al o limita destul de superficiala nicidecum sa-mi impartasesc starile sufletesti. Uneori mai vorbeam cu maicamea dar nici ei nu puteam sa-i destainui trairile mele de rusine sau poate ca nu am avut niciodata pe cineva cu care sa vorbesc intr-un mod mai intim despre problemele mele. Simt ca nu pot fi inteles intr-un mod serios de catre oameni. Cand conjuctura ma aduce in preajma cuiva pe care nu il cunosc sau il cunosc putin nu stiu cum sa-l abordez nu stiu ce as putea sa-i spun.
Cand ma aflu intr-un grup pot intr-o oarecare masura sa socializez intr-un mod general deoarece fiind in grup atentia oamenilor din aceel grup nu este doar asupra mea si asta ma face sa ma relaxez oarecum, insa in particular cu persoane straine sau cu cele cunoscute foarte putin imi este foarte greu sa socializez.

Si eu sufar de singuratate si de o anumita perioana de timp cred ca ma incearca o fobie sociala. Uneori chiar si in RATB in magazin sau alte locuri publice ma simt foarte stingher, de la o perioada nu ma mai pot uita in ochii oamenilor cand vorbesc cu ei chiar si mergand pe strada daca cineva ma priveste in ochi (mai ales daca persoana este de sex feminin nu am taria sa pot privi si eu, incerc sa evit privirile in ochi ma uit in stanga in dreapta ma fac ca ma uit la vreo masina etc).

Mersul cu metroul este destul de dificil datorita scaunelor pozitionate fata in fata. Prefer de multe ori sa stau in picioare in metrou si sa citesc sau sa ma joc pe telefon ca sa evit privirile celorlalti.

Situatia a variat in viata mea uneori m-am simtit mai bine am avut incredere in mine alteori nu. Dar acum nu mai am incredere in mine aproape deloc, m-am inchis in mine, colegii de munca vad de multe ori ca ma izolez incearca sa ma bage in seama sa ma atraga in grupul lor dar de cele mai multe ori efectiv nu pot sa ma alatur lor,nu ma mai pot integra. Simt ca nu am nici un scop in viata ori nu-l vad eu.

Colac peste pupaza acum 1 luna si un pic am avut un acccident vascular cerebral medicii nu stiu de ce am l-am facut ca sunt sanatos la inima si sistemul circulator. Mi-au zis ca poate din cauza fumatului (am fumat cam mult din cauza depresiei si a fobiei sociale) si poate de la stres.

Cu o zi inainte de accidentul vascular (AVC) am avut un episod depresiv crunt rau, simteam ca se rupe sufletul in zeci de bucati ma gandeam sa ma arunc de la etaj. A doua zi dimineata cand trebuia sa ma trezesc sa ma duc al servici pe la ora 8 cand ca ma dau jos din pat dupa somn eram paralizat pe partea stanga a corpului. Acum mi-am revenit 90 la suta am inceput munca din nou, sunt bine fizic, putin slabit pe stanga dar foarte functional. Sincer ma gandeam ce bine ar fi fost sa mor in somn, parca i-mi pare rau ca am scapat asa usor. Ma gandesc ca ar fi fost cea mai potrivita situatie sa mor in somn din cauza accidentului vascular

Gandurile de sinucidere sunt zilnice, simt ca ori m-am nascut defect, ori nasterea mea e fost o eroare a naturii a universului nu stiu. E cumplit sa simti ca nu esti ca ceilalti oameni sa nu te poti integra, singuratatea e infioratoare.

Vad si aud de multe ori ca exemple pozitive cu oameni paralizati, fara maini, fara picioare, orbi, surzi etc care sunt pozitivi si se adapteaza situatiei lor continuandu-si viata. Dar ma gandesc ca acei oameni au psihicul tare, intreg , sanatos si asta ii propulseaza mai departe. Dar ce te faci cand motorul intregului organism creierul, psihicul nu te ajuta sa-ti gasesti scopul, linistea, integrarea sociala de care ai nevoie.

Ma gandesc ce bine ar fi fost sa am un buton pe care sa-l apas si sa dispar instantaneu fara dureri fara batai de cap.

Cum spuneam la inceput daca voi aduna curajul sa ma sinucid o s-o fac definitiv fara eroare fara bilet de adio ca oricum nu am cui sa-l las. Momentan incerc sa ma autoconving ca totul sa terminat pt mine pe aceasta lume, incerc deoarece nu mai vreau sa sufar, nu mai vreau sperante desarte.

Daca mai esti pe aici daca mai traiesti da un semn de viata as cam avea nevoie sa vorbesc cu cineva sare se simte asemnator mie si care poate cat de cat sa ma inteleaga.

E urat sa mori singur fara macar cineva sa te asculte sa te priveasca macar sa te tina de mana, dar asta e uneori n-ai ce face.

Daca mai traiesti si vrei sa vorbesti cu cineva (ca eu as vrea sa am cu cine vorbi despre aceste stari aceasta situatie) de un semn te rog.

Multumesc pt rabdare (daca ai reusit sa citesti ce am scris).

11 08 2015
radu33

Saptamana asta sunt liber de la serviciu si avand atata timp liber oricum neavand ce sa fac cu el deoarece nu am prieteni apropiati cu care sa fac ceva impreuna , adica sa merg la un film, sa bem o bere, sa jucam un biliard, sau orice altceva (activitate sociala) m-am gandit sa ies in parc de unul singur (este un parculet mic la mine in cartier pe langa statia de metrou Pacii eu locuind in Bucuresti in cartier Militari).

Si cum spuneam , acum sunt in acel parculet , bineinteles singur pe o banca gandindu-ma la situatia mea la depresia mea, la fobia mea sociala pe care o incerc de ceva timp (am fost intodeauna o persoana mai retrasa ne avand incredere sa iau initiativa de a ma baga in seama cu cineva sa incerc sa-mi fac cunostinte noi sau sa cunosc o fata. M-am cam considerat mereu o persoana neinteresanta care nu are de spus nimic important si pe care lumea nu ar avea de ce sa si-o doreasca drept prieten decat poate sa o accepte sa o tolereze.

Si uite asa stau singur pe o banca scriu, ma mai uit la oameni, fumez o tigara si beau o doza de suc. Dupa ( accidentul vascular cerebral AVC) pe care l-am avut acum o luna si jumatate mi-am jurat ca nu mai fumez, doctorul mi-a interzis sa mai pun gur pe vreo tigare si nu am mai fumat timp de o luna iar acum din cauza singuratatii a depresiei m-am apucat din nou de vreo 2 sapt.

Ma uit si vad oameni veseli, mame cu copii, adolescenti cu role, oameni cu caini, grupuri de baieti, grupuri de fete, grupuri mixte, cupluri stand pe banca sau megand, batrani vorbind sau cu nepoteii lor (oameni cu o viata normala) si ma intreb ce-mi lipseste sa pot avea si eu asa ceva nu gasesc cauza sau solutia, puterea, increderea sau ce mi-o lipsi ca nici eu nu mai stiu.

Dar in afara de oamenii acestia vad si altii mai tristi mai retrasi parca (bineinteles in minoritata fata de cei cu o activitate normala acum prin parc) si ma gandesc ca poate ori sunt tristi sau cu diverse probleme ori poate sunt la fel ca mine oameni singuri pe langa care viata trece sau a trecut fara bucurii, oameni cu vreo depresie , poate oameni chiar acum se gandesc cand si cum sa-si puna capat vietii.

Ma gandesc ca poate noi cei care suntem singuri, neimpliniti , fara sens sau scop (doar noi si gandurile noastre) , poate trecem unii pe langa altii pe strada fara sa ne recunoastem sau poate cateodata ne identificam putin dar cum sa ne abordam, ne gandim ca poate persoana aceea ingandurata pe langa care trecem sau sta langa noi in Ratb sau metrou , poate este la fel ca noi, dar nu avem posibilitatea sa o abordam si uite asa poate trecem zi de zi unii pe langa altii fara sa ne recunoaste sau poate daca ne recunoaste fara sa ne abordam si ajungem acasa iarasi singuri doar noi si lumea noastra ne refugiem in televizor,calculator, citit, mancat, fumat, baut sau ce o mai face fiecare dupa care ne culcam singuri ne trezim a doua zi tot singuri si reincepem din nou viata aceasta care este ca un cerc vicios (suntem singuri si neimpliniti pt ca nu avem increderea, curajul , PUTEREA de a incerca sa socializam si prin urmare ramanem tot singuri -cerc vicios)

Eu tot am sperat ca poate cine stie prin ce conjunctura a vietii voi gasi pe cineva asemanator mie cu care sa pot conversa si cu care sa ma simt in largul meu sa nu ma priveasca cu mirare sau ciudat pt ca nu ma intelege.Se spune ca speranta moare ultima dar uite ca si ea moare, se termina pana la urma.

Si uite asa am scris eu in parc acum pe telefon de vreo ora aceste ganduri. Acum mai fumez o tigara mai stau putin in parculet dau o fuga pana la piata cumpar ceva si merg la acasa dupa care mananc ceva si poate ma bag la un film pe calculator, dupa film poate fac nitel sporta cateva flotari , abdomene, cateva repetari cu o haltera, cateva minute pe un stepper (caci am de mult haltea si stepperul si ma gandesc ca putim sport poate ma mai extenueaza si ma mai face sa uit de stare mea , mai trece si timpul nitel) iar pe seara daca tot nu am ce face mai ies cateva ore poate prin acel parculet, poate mai scriu ceva sau poate nu (in funtie de starea mea)

11 08 2015
Radu

Viata in felul asta in singuratate ca mine si probabil ca multi dintre cei ce scriu pe acest sit te modeleaza, i-ti modeleaza intr-un mod negativ gandirea si se creaza un cerc vicios din care simti nu mai poti scapa.

Se creaza un mod negativist de a gandi, o lipsa tot mai mare de incredere in propria persoana, o lipsa de perspective, o furie si o sila indreptata catre propria-ti persoana care te face sa te inchizi in tine, sa nu mai ai incredere in oameni, in fortele propri, sa fi nesigur, sa nu mai poti lua nici o initiativa nici o hotarare, sa crezi ca nu mai ai nici o valoare, sa nu te mai poti concentra, sa nu mai poti gandi corect, sa nu mai speri, sa crezi ca nu ai nimic de oferit cuiva iar TOATE astea te fac sa te retragi tot mai mult in tine gandindu-te ca nu meriti o viata cat de cat normala, atunci i-ti pierzi speranta, dorinta, motivatia, pe scurt: increderea si respectul in sine. Fara incredere si respect in propria-ti persoana nu poti face mai nimic iar ca sa castigi incredere si respect in tine probabil ca trebuie sa faci ceva pentru cineva si pt tine sa simti ca esti util ca ajuti ca sprijini pe cineva sa simti ca esti apreciat si inteles.

In fine simt toata treaba ca un cerc vicios cum am mai spus si atunci pentru a te proteja de suferinta si de sperante neimplinite ajungi sa nu mai speri la nimic bun pt tine, sa nu-ti mai doresti chiar (caci ce rost are sa-ti doresti daca nu poti avea).

Cam asta este ceea ce simt.

11 08 2015
elizaalmi

Dani, oare de la Daniela ?

Vad ca revi din cand in cand pe acest sait ! …
Poate, reusim pas cu pas, treapta cu treapta sa construim o scara care sa ne ajute reciproc sa iesim din groapa in care ne aflam, ce zici ?

Desi avem varste diferite, am gasit mai multe puncte comune poate ! ?

1. Amandoua iubim viata !
2. nu stiu daca am dreptate sau nu ? dar, cred ca inainte de a naste, nu am existat, iar apoi trecem in somnul mortii, unde nu exista planuri, vise, nimic ! …fata de tine, eu cred in invierea mortiilor si apoi unii pir si simplu cred ca vor disparea / inexista , precum, nu au existat inainte de a se naste ….
ar putea fi Dani acestea doua trepte la scara ! ? 🙂

11 08 2015
radu33

Este ora 9 seara sa lasat intunericu si eu m-am dus iar in parculetul acela mic de langa statia de metrou Pacii.

Mai iau o gura de aer nu stiu cat de curat caci parcul este chiar langa bulevard. Dar in casa nu am ce sa fac. Mai citesc povestile voastre pe acest sit. Unii vad ca au probleme serioase in familie, altii au fost abuzati in copilarie, citesc despre femei violate, adolescenti pe care familia nu-i intelege si care au probleme la scoala fiind batjocoriti de colegi si multe alte nenorociri prin care trec multi dintre voi. Ma ingrozesc si-mi pare rau sa vad ce viata indura unii oameni. Sper sa existe macar putina alinare daca nu se poate o rezolvare a problemei pt cei care au o astfel de viata.

Ma gandesc si la mine la problema mea de inadaptare sociala la singuratatea mea la depresia mea, si din cate am citit aici sunt si altii care parca nu apartin lumii acestea, oameni care nu au puterea si increderea in ei sa poata schimba ceva.

Gandindu-ma ajung la concluzia ca oamenii cu o viata si niste sentimente normale care sunt mai mult sau mai putin sociabili dar in limitele normalului, nu vor putea, nu ca nu vor dar nu pot efectiv sa ne inteleaga pe noi cei care in prezent suntem diferiti de ei si avem un alt mod de gandire.
Nu-i condamn pt ca daca ma gandesc logic este oarecum normal sa nu-i incante compania unui depresiv a unui om cu care nu este pe aceeasi lungime de unda a unui om cu care nu rezoneaza in gandire, sentimente si actiuni.

De foarte multe ori nici chiar membrii familiei (soti, sotii, copii, mame, tati etc) sau prieteni apropiati nu pot sa inteleaga starile prin care trecem si sa ne incurajeze prin vorbe si actiuni potrivite, cu atat mai mult niste colegi de munca, vecini, cunostinte sau straini nu au cum sa inteleaga , acestia probabil pot doar poate sa ne tolereze, intr-un fel e normal daca nu ai trecut prin o anumita situatie e foarte greu daca nu chiar imposibil sa intelegi o persoana care are acea problema.

De exemplu eu pot sa percep intr-o anumita masura cat de mult sufera un om care are cancer dar probabil nici macar 15-20% nu pot intelege suferinta si durerea cumplita prin care trece, sau pot oarecum sa realizez durerea pe care o simte un parinte care si-a pierdut copilul dar iarasi spun suferinta pe care o simte parintele este probabil de 10 ori mai mare decat ce pot eu sa inteleg.

La fel probabil este si in cazul nostru, oamenii oarecum normali nu pot percepe suferinta noastra de accea de multe ori nu pot sa ne dea un sfat bun sau sa se poarte cu noi asa cum am avea nevoie, de aici si vorbele de gen ” poti dar nu vrei” sau sfaturile gen „cauta-ti niste prieteni, dute, umbla fa cutare sau cutare lucru, incearca sa… , socializeaza, ia initiativa” etc.

Ei nu inteleg ca nu mai avem resurse interioare, nu avem forta, increderea sa facem ce ne spun.

Sincer stiu ce este de facut dar nu stiu de unde de voi putea gasi puterea, curajul, increderea sa fac. Astea ne lipsesc noua, stim si suntem constienti in mare masura de ce trebuie sa facem dar de unde sa adunam aceste resurse interioare sa facem ce trebuie.

Multumesc celui care a creat acest grup, cine stie poate pe unii ii va ajuta, e o fapta frumoasa ca a creat grupul.

12 08 2015
radu33

Buna ziua.

Poate te intrebi de ce am postat aceste comentarii la rubrica ta. Ele au fost postate si la mine si la tine. Din ce ai povestit despre tine in postarile tale m-am regasit intr-o proportie foarte mare si am empatizat cu tine. E adevarat ca poate starile, emotiile si situatiile noastre se aseamana dar pot fi si diferite, nu stiu ce sa zic. Eu asa am simtit. Imi cer scuze daca nu crezi ca a fost potrivit.

Iti urez multa sanatate si rezolvarea daca nu se va putea totala macar partiala a problemelor tale. Sper sa gasesti ceva pe lumea asta care sa te ajute si de care ai nevoie, care sa te motiveze si sa-ti dea un sens un scop. Mai mult nu stiu ce sa zic atat ma pricep.

Acum sunt iar in parculet si scriu acest comentariu.

Ieri nu am putut adormi decat spre dimineata cateva ore. Ne avand somn m-am tot gandit la situatia mea si pana la urma am ajuns la o concluzie.

Concluzia din pacate nu este una tocmai fericita.

Acesta este ultima mea postare pe acest sit, nu voi mai scrie si nu voi mai citi raspunsurile celorlalti, de fapt nu voi mai intra. De ce?

Deoarece concluzia la care am ajuns este ca pana la urma totul este in zadar, fara rost in cazul meu. Parca mai rau i-mi fac.
Pana la urma voi inceta sa mai sper defapt am si incetat.
Starea mea de inadaptare sociala nu se va rezolva vreodata si nu am de ce sa mai sper ca voi avea pana la urma si eu anumite bucurii in viata.

Este ca si in cazul hranei. Mancarea este o necesitate fiziologica fara ea sau cu foarte putina incet incet te stingi , slabesti si in final cedeaza organismul iar in final mori.
Asa este si cu nevoia de a fi o fiinta integrata in societate de a avea o oarecare viata sociala, de a avea niste prieteni, o familie, de a face ceva, a avea ceva care sa te motiveze sa mergi inainte, sa traiesti.
Dar daca nu pot, nu am resursele necesare, forta, increderea sa ma pot oarecum integra atunci totul este fara sens. Traiesc doar ca sa ce, sa mananc, sa dorm, sa merg la serviciu, sa ma intorc acasa , si a doua zi la fel, ca o rutina monotona si fara un scop anume. Cum se zice traiesc ca sa fac umbra pamantului.

Asadar am luat o decizie, apropo, in postarea initiala am scris ca am 33 de ani, de fapt aseara tot gandindu-ma am realizat ca am pierdut si notiunea timpului.
Nu mi-am mai realizat nici varsta reala, aseara mi-a picat fisa, am 34 de ani iar anul acesta pe 12 noiembrie fac 35 de ani.

Prin urmare constientizand ca voi implini varsta aceasta si practic ne avand nimic pt care sa traiesc care sa-mi dea forta si increderea necesara, deci facand umbra pamantului.

Asadar m-am hotarat. Intrucat momentan nu am curajul sa o fac cu toate ca i-mi doresc, nu vreau sa apuc 40 de ani in starea asta cu sufetintele si neimplinirile astea, traind , de fapt supravietuind asa ca o planta. Mi-e si rusine cu mine ca nu am fost capabil sa fac ceva cu viata mea.

Practic ma simt ca un bolnav de cancer in faza terminala. In suferinta groaznica si fara posibilitatea de a-mi mai reveni.

Aceasta fiind realitatea m-am hotarat sa ma retrag in mine, sa incerc usor usor sa rup putinele legaturi pe care le mai am cu lumea asta, sa devin indiferent, sa nu mai sper si sa nu-mi mai doresc nimic, sa nu mai VREAU, ma voi resemna. Resemnat nu mai exista nici dorinta sau speranta de mai bine si prin urmare nici suferinta. Voi merge in continuare la servici (cu toate ca am avut cateva momente in care vroiam sa nu ma mai duc) sa pot sa supravietuiesc pana voi gasi curajul de a termina caci momentan nu am acest curaj dar o sa-l dobandesc prin resemnare, lipsa de interes si lipsa dorintei, sperantei.

Daca anul asta fac 35 de ani o sa fac in asa fel ca pana la 40 de ani, deci in 5 ani de aici inainte, sau poate mai devreme, preferabil mai devreme dar cel tarziu pana in 40 de ani in functie de curajul si lipsa de interes fata de lumea asta pe care le voi aduna, sa-mi infrang instinctul de conservare de supravietuire si sa pot termina cu tot. Vreau sa fac asta fara nici un regret.

Multumesc celor care au avut rabdarea si cheful sa citeasca ce am scris.

Daca cineva doreste sa-mi raspunda ii multumesc dar ii spun sa nu mai piarda timpul sa-mi raspunda ca oricum nu voi citi si nu voi mai intra pe sit.

In viata totul are o limita, o linie peste care daca treci este prea tarziu sa mai poti face ceva. Cred ca este ca si in cazul unei boli foarte grave (cancer de ex , bunicul meu a muri de cancer acum 12 ani si am vazut ce inseamna un bolnav in faza terminala). Asa sunt eu acum in faza terminala a depresiei si inadaptarii mele sociale, am depasit acea line peste care daca treci este prea tarziu.

Cel care a facut acest sit, grup de consiliere virtuala a facut o treaba foarte buna si frumoasa. Sper sper ca acest grup sa sa-si atinga scopul si sa ajute cat mai multi cu putinta. Poate cineva va gasi pe acest grup o idee, o vorba, poate niste prieteni sau pe cineva care sa-i schimbe modul de a gandi de a vedea lucrurile.

15 08 2015
radu33

Buna Dani. Am scris ca nu mai intru dar am tot intrat, nu stiu de ce. Am mai citit mesajele altora, am si scris in casuta altor prieteni de suferinta cu noi cu toate ca imi propusesem sa nu mai intru deoarece asa cum ai zis si tu „poate un simplu comentariu sa salveze viata cuiva ? ” nu doream sa mai ascult doar vorbe de incurajare fara nimic practic.

La tine in casuta am scris cel mai mult, probabil in speranta ca vei mai intra si citi.
Am scris cel mai mult la tine deoarece cu tine am empatizat mai mult situatiile noastre fiind asemanatoare din ceea ce am citit in comentariile tale. Multe din postarile de aici din casuta ta sunt aproape identice cu cele din casuta mea.

Azi am fost putin in parcul Herastrau.

Uite ca nu am rezistat prea mult in Herastrau de unul singur, maxim 1 ora si 20 minute cred. Uitandu-ma la oamenii cu o viata normala, familii, grupuri care se bucura de o zi asa frumoasa plimbandu-se prin parc si facandu-se fericiti unii pe altii, ma luat un sentiment cumplit de inutilitate si singuratate incat am plecat. Mi-am dat seama ca sunt un RATAT.

Se pare ca daca viata nu are o cursivitate oarecum normala din copilarie pana la varsta maturitatii cu scoala, liceu, anturajele si prieteniile facute acolo, cu vremea studentiei si aventurile caracteristice, cu prietenii si relatiile sociale facute pe parcursul tineretii , cu vremea cand iti faci o prietena si urmeaza vremea „nebuniilor” , mai departe cu intemierea unei familii precum si alte experiente de viata normale si realizate LA VREMEA LOR, se pare ca se creaza un complex, o frustrare, o neincredere in propria-ti persoana greu de depasit, probabil doar un MIRACOL sa mai poata schimba felul de gandire si sentimentele negative aparute in urma neimplinirii cursului normal al vietii.

Uneori ce poti sa mai faci decat sa spui „Asta-i viata”.

Asa am ajuns eu sa adopt un mod mai diferit de gandire decat al celorlalti oameni si sa nu ma pot integra.

Acum la varsta asta (in noiembrie pe 12 fac 35 de ani) ma simt un RATAT, parca mi-e frica de viata, nu reusesc parca sa mai concep ceva diferit de ceea ce a fost pana acum, parca mi-e frica de oameni, nu pot sa-mi fac o relatie cu vreo fata, nu pot sa ma bag inseama cu ea cu toate ca uneori pe strada, in mijloacele de transport sau in alte ocazii am parte de priviri din partea fetelor eu intorc capul, ma uit in alta parte (ce RATAT mai sunt) m-am salbaticit.

Nu mai reusesc sa gasesc subiecte de discutie si legaturi cu oamenii, parca nu mai suntem pe aceeasi frecventa. Si eu ma simt asa cum a mai zis cineva care a postat pe acest sit, parca as fi trait pe o insula pustie si acum am luat contact cu civilizatia. E CLAR, M-AM SALBATICIT.

Nu stiu cum, cand si daca o sa-mi mai revin.

Am prins curaj sa scriu acestea aici cu destula jena recunosc deoarece parca nu ma simt judecat si simteam ca trebuie putin sa ma descarc, uneori simt ca explodez ne avand cui sa-i vorbesc putin despre ce simt. Oricum ce persoana ar sta sa asculte chestiile astea, probabil ca ar zice dute si te-mpusca. Probabil destul de multi chiar si de aici vor gandi „ce ratat mai e si asta, face umbra pamantului degeaba” si probabil ca asa este.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: