Madalina 17

Buna. Numele meu este Madalina in varsta de 24 ani. Povestea mea pe scurt ar fi asta: Ganduri de sinucidere au fost multe in timpul delor 24 de ani, am crescut cu un tata alcoolic, care bea toti banii si facea scandal nu conta ce ora era, cu o mama care muncea de dimineata pana seara ca sa poata sa ne intretina la scoala pe noi cei trei copiii ( mai am o sora si un frate mai mari). Asa ca de la 18 ani m-am mutat de acasa ( primul an de facultate ) la caminul studentesc, si cei 4 ani de facultate am avut tot felul de joburi care mi-au permis sa ma intretin. Acum un an m-am mutat dintr-un oras mare in care am crescut si in care eram inconjurata de foarte multi prieteni, intr-un oras mic. M-am mutat din cauza faptului ca dupa ce am terminat facultatea si am inceput sa- mi caut un job in domeniul, am realizat ca un proaspat absolvent nu putea castiga mai mult de 600 RON pe luna in conditiile in care se lucra de dimineata pana seara si fara acte. Am reusit sa lucrez asa 6 luni de zile in care a trebuit sa suport un sef foarte arogant care tipa la tine chiar daca era sau nu vina ta, si asta se intampla zilnic. Perioada respectiva a fost tulburatoare, veneam acasa franta de oboseala ca faceam atat munca de birou cat si munca de teren (jobul fiind in inginerie), nu mai reuseam sa mai fac pt mine personal nimic. Pur si simplu plangeam de la orice. Imi era foarte frica sa plec de acolo pt simplu fapt ca voi ramane fara job si nu mai aveam nici un venit. Intrasem probabil intr-o depresie, asa ca 1 sapt nu m-am dus la lucru si zilnic sunam de dimineata pana seara la tot felul de firme din toata tara sa-mi caut de lucru. Norocul a venit izbitor, am fost sunata de o firma dintr-un oras micut, care m-a solicitat la interviu, nu am stat pe ganduri, mi-am dat demisia si am plecat la interviu. Interviurile au tinut o saptamana cu tot felul de teste scrise, psihologice, practice, in final am fost angajata pe 1200 roni. Un salariu dublu practic fata de ce castigam. Am fost multumita, am venit acasa, mi-am facut bagajul si am plecat. La partea cu cazarea nu a fost o problema pentru ca in acel orasel se casatorise sora mea, asa ca am stat acolo o perioada. Dupa o luna de lucru, am fost trimisa in deplasare, la inceput cu inca 2 colegi, intr-un final am ramas singura in acel oras dupa 2 saptamani. Lucrare grea, stres continuu si singura, ca nu cunosteam pe nimeni in orasul respectiv. A urmat o perioada de aproape 9 luni singura in acel oras, lucrand la un proiect de care nimeni nu stia nimic si nimeni nu gasea solutii, trebuia sa gasesc tot eu rezolvari care nici macar nu tinea de mine. Ideea e ca a fost un stres continuu si ganduri urate. Lucram de luni pana duminica, iar daca nu lucram eram pe drumuri intre orasul respectiv si orasul in care avea firma sediul, adica 14 ore de mers cu trenul dus-intors, o data la 2 saptamani. Cu banii abia ma descurcam, ca intre timp inchiriasem si o garsoniera acolo unde ma mutasem , si plateam o chirie, si nici macar nu locuiam acolo. Cand eram in delegatie firma imi asigura cazarea la un hotel de periferie dar fara mancare, asa ca toti banii mei se duceau pe mancare gatita cumparata, asta pt ca nu beneficiam de o bucatarie pentru a-mi putea gati singura. De 2 luni am terminat acea lucrare, m-am intors si lucrez la birou. Tot atunci am fost informata de proprietara imobilului pe care l-am inchiriat ca trebuie sa- l eliberez, o saptamana nu am dormit aproape deloc, din cauza faptului ca trebuie sa ma mut, in final am gasit o alta garsoniera. De-alungul celor 9 luni de delegatie in timp ce imi venea gandul de suicid, ma incurajam singura ca voi termina lucrarea si voi ajunge sa lucrez la birou imi voi cunoaste colegii mai bine, imi voi face noi prieteni, voi avea activitati noi. Ei bine nu s-a intamplat asa. Intradevar am ajuns sa lucrez la birou, am 2 luni, cu un colectiv de 7 persoane, si in care nu exista unitate, doar individualism. Astfel starile mele s-au agravat, si sunt constienta ca am nevoie de ajutor specializat doar ca nu imi permit unul. Ma panichez extrem de tare, ma exprim greu, am stari de lesin, ma trezesc din somn plansa, tremur foarte tare, am impresia ca lumea are ceva cu mine, ca familia nu are nicioadata timp sa discute cu mine, ca sora nu vrea a sa ma asculte, prietenii pe care ii aveam nu imi mai sunt prieteni, mi-e frica ca sunt singura. Daca pana acum am reusit sa trec peste , mi-e frica sa nu fac ceva, dar problema este ca nu mi-e frica pentru mine daca e sa ma sinucid, mi-e frica pentru mama, atat. Amintirea ei imi vine de fiecare data in minte , nu sora, nu fratele, nu tata, nimeni, doar ea. La cat de mult imi doresc in momentul asta sa ma sinucid si toate astea sa se termine, e posibil chiar sa se intample?