Cosmin 18

Bună, nu știam unde să las un comentariu, pentru că nu am idee cum să încep un topic nou.

Pe scurt, sunt un băiat de 18 ani care a trecut printr-o despărțire recentă, motiv pentru care toți factorii negativi din viața mea, au început să pună capăt oricărei speranțe la viață, îmi doresc să mor fără să mai simt nimic.

Am avut parte de prima mea relație, care s-a petrecut la distanță, oricât de clișeic și superficial poate suna asta. Această legătură dintre mine și fata pe care o iubesc, nu poate fi descrisă în cuvinte. Spre deosebire de orice adolescent irațional care se combină aproape în fiecare lună, vreau să menționez că singura mea relație de un an, a fost destul încât să îmi dau seama că ea este persoana cu care vreau să împart totul.

Prefer să o descriu așa, pentru că a făcut sacrificii pentru mine, pe care nu le meritam. Eu în schimbul acestor sacrificii și dovezi de iubire, dezamăgeam în continuare, până în punctul în care nu-i mai scriam deloc, din orgoliu.
Nu mă înțelegeți greșit, a fost vina mea de fiecare dată. Sunt complexat și am stima de sine foarte scăzută, iar asta mi-a afectat relația enorm de mult.

Ea a tras de mine, doar să menținem legătura și să nu o părăsesc. Simțindu-mă atât de complexat, am considerat că e necesar să o ignor de tot, pentru că o voi strica și va regreta că m-a ales pe mine în viața ei.
În cele din urmă, egoismul m-a făcut să îi scriu iar, oferindu-mă complet pe tavă și fiind dispus să fac orice, doar să se întoarcă în viața mea.

Nu a mai vrut, iar pentru mine a fost un șoc imens. Nu mai poate să rămână alături de mine, pentru a ne despărți la infinit din aceleași motive. Aș fi dispus să renunț la orice complex și fixație stupidă, doar să o am pe ea, pentru că abia acum am trăit pe pielea mea, frica de a pierde persoana pe care o iubesc. Este cu altcineva acum, îl iubește mai mult decât m-a iubit pe mine și chestia asta mă doare mai mult decât pot descrie în cuvinte, e tortură.

Va face toate lucrurile cu el, pe care noi le făceam în trecut. De ce? Doar pentru complexele mele, pentru că mă comportam ca un retardat.
Nu pot să trăiesc știind că ea se află în brațele altcuiva, indiferent de sfaturile psihologice pe care le știu prea bine.
Nu mai găsesc o soluție, o distrug pe ea, plângându-mă că mi-e dor și că sufăr în fiecare zi. Se simte obligată să vorbească cu mine, doar pentru a nu face eu ceva nejustificat.

Oricât de nobil par, prin scrisul ăsta academic, sufăr de mor și într-o zi mi-e teamă că voi ceda, din ce aș putea afla și m-ar afecta, până când îmi voi lua viața, iar cei din jurul meu vor înțelege că sentimentele mele au fost sincere și că am ales cu sufletul, dar va fi prea târziu.