C.A.✓

Viața este scurtă, da. Sunt conștientă de asta. Mai ales de ceea ce a fost expus în acest articol.
Dar am o întrebare, legată de condiția mea. Nu voi scrie și povestea din spatele acesteia (o voi face doar dacă mi se va cere acest lucru, fiindcă este mult de scris și nu vreau să plictisesc pe nimeni). Viața, în sinea ei, nu este întocmai dificilă. Uneori, tot noi, oamenii, o „complicăm”. Dar, cum să trăiești dacă, indiferent de ce activitate ai dori să faci și implică folosirea intelectului, te lovești de dureri atroce de cap? Totul a început în 2018. Poate s-ar spune că sunt dusă cu pluta și că, de fapt, acest scenariu eu mi l-am creat (cum, de fel, consideră mama mea), însă nu pot funcționa normal. Și de la o simplă conversație mă pot lovi de aceste dureri de cap. Nu pot scăpa de ele cu analgezice. Doar dacă mă opresc din acel lucru care mi-a cauzat durerea, fiind nevoită să aștept și câteva ore să pot răsufla ușurată. Pot face numai lucruri BASIC, fără să fiu nevoită să îmi pun mintea la contribuție, cum s-ar spune. Nu pot urma o facultate, nu pot munci; școala de șoferi am ajuns să o fac din cauza faptului că am fost presată psihic, eu dorindu-mi să nu mai aud cuvintele grele ce îmi erau adresate, dar știind că nu îmi va fi ușor. Îmi este dificil să conduc din pricina durerilor. Însă, trebuie să mă prefac că sunt bine… Vreau să mor. Nu există tratament pentru ceea ce am eu. Mă chinui degeaba. Dacă nu poți „opera” cu mintea, este ca și cum nu ai fi, fiindcă totul se rezumă la asta. Nu știu dacă mă puteți înțelege, dar să te lovești de asemenea problemă zi de zi este cel mai horror scenariu, și cum ar spune cel suferind, nu doresc asta nici dușmanilor mei…