Uirie

15 06 2015

Suntem pe cale de a ne despărți începând cu perioada de pretinsa „separare” precum pentru a face regula in ginduri si sentimente, tot asta dupa 15 ani de căsătorie cu urcusuri si coborisuri, doi copii Frumoși si deștepților la care Ținem enorm ambii. Vad aceasta separare doar ca o dorința a scoției de a scapă de mine fara mari probleme si de ce nu si scandaluri, deoarece nu pot si nu accept sa-i pierd iremediabil si pentru totdeauna, nu pot percepe sa ma vad cu copiii si sa nu vad chipul drag al scoției pe care o iubesc enorm, sunt gata sa-mi dau viața pentru oricare din ei, dar din egoism sau mai nu stiu ce nu ii percep aparte si nici de viața asta nu mai am nevoie. Sunt plecați pentru moment cu un prieten-partener cu fetița lui si copiii noștri intr-un tur prin Europa, afirma ca nu are nimic cu el, dar nu ma pot controla. A avut la un moment dat discuții pe chat cu el PINA dupa miezul nopții, dupa care la crizele mele de gelozie a încetat noaptea dar le are oricind ziua. Prietenul este divorțate, copilul il are dintr-o relație care nu a mers. Nu accept cu sufletul, căci cu ratiunea ar trebui sa-i permit sa-si refacă viața daca asta vrea, nu pot accepta ca un tip, scuzata fiindu-mi expresia, care nu a reușit sa se mențina intr-o familie, copilul căruia practic creste fara nici un părinte, dupa mine fiind practic orfan, in grija unchilor si bunicilor, nu accept sa lase si copiii mei orfani de tata. Nu mai am nici o putere, sunt plecați de doua săptămîni, dupa o săptămîna, la nervi, am lovit de mi-am fracturat maina, le spun ca am căzut accidental, mai grav este ca ma macină un singur gind absolut destructiv, si chiar nu pot sa-l controlez, fiind la spital la gips, au adus un băiat țintarul care s-a aruncat in gol de la et.9, au anunțat la știri ca a si decedat, si parca nici nu-mi pare atit de grav, cred ca afirmatiile ca se tamaduieste s-ar referi si la cei care eventual m-ar „pierde”. Soția intuiești aceasta intenția, căci ma si rugat sa nu-mi fac nimic daca o iubesc, căci nu va putea trai cu asta. Trebuie sa ajungă acasă luni cel tirziu, aceasta pretinsa pauza, din discuțiile reci pe care le-am avut la telefon, pare sa fie una definitiva… Tare vreau sa-mi vad si cuprind copiii, vreau s-o cuprind si pe ea, sunt viața mea, si fara unul dintre ei nu mai este unul întreg si nici nu-i mai vad rostul…

acesta de mai sus este un mesaj pe […moderat…] din 09/14/2014
dupa care am dat si de un test de graviditate facut in octombrie 2014, noi nemaiavind contact sexual, nu i se scoala la mine…scuzati de limbaj licentios.
Mi-a reprosat de nenumarate ori ca daca ias fi oferit o pauza in care sa-si puna gindurile in ordine poate PS.Problema este ar fi schimbat lucrurile, macar ca nu sunt sigur din moment ce avea deja o idila cu EL. Iar chiar de la bun inceput ma paste gindul suicidului, cind am descoperit bonul de la farmacie eram foarte aproape, am vrut sa ies singur din casa, problema era ca trebuia sa intilnim baiatul dintr-o excursie din Romania, dar m-a implorat sa nu o las singura sis a nu plec singur, dupa am clarificat ca de fapt eu m-am temut sa o las din frica de a nu-si face rau si ea din motiv ca eu sa nu-mi fac rau.
Ma obsedeaza gindul acesta zi si noapte, nu ma pot mobiliza la nimic, ma tine doar gindul ca o impovarez pe Ea cu aceasta fapta, deoarece va fi nevoita sa duca aceasta povara insuportabila, mai sunt si copiii, parintii, socriii, pentru care ma tin cu dintii sa nu o fac…
Poate doar o cura dura medicamentoasa sa ma adoarma, sa nu stiu ce e cu mine, sa uit de toate, sa nu mai vreau nici suicid, nici viata, nimic, sa ajung o leguma, poate macar asa ii voi scuti de cele mai mare suferinte pe cei dragi…sau care pretind ca-mi sunt dragi. Orice om normal se resemna demult, avem exemple o multime printre cunostinte, doar ca eu nu pot.
NU MAI POT… iar recent si baiatul de 14 ani a dat de site-urile citite pe tablet despre suicide, doar astazi mi-a spus…a avut inteligenta sa bloceze cu o parola, caci nu avea… iar eu simtind o nota de repros in vocea lui sambata cind am mers la tara cu toata familia sa lasam copiii pe o saptamina la bunica sotiei, l-am intrebat deoarece blocind a lasat paginile web deschise …iarastazi mi-a confirmat-o verbal…
ORICUM NU MAI AM PUTERI, si oricum toti sufera ca la noi e rau, inclusive copiii, socrii care nu stiu de ilila sotiei dar banuiesc ferm, eu nu le-am spus nimic, poate daca as turna murdarie m-as usura si as capata putere sa merg singur mai departe, dar nu pot sa-I fa casa ceva sis per ca chiorul ca va reseta ceva in raport cu mine si incet-incet, cumva-ceva, dar deja e peste un an de la Pastele 2014 de cind a solicitat separarea, dar lucrurile merg tot mai rau, doar ne invinuim cind incercam sa discutam, eu sunt rau ca nu am pretuit relatia in doi, ci doar familia in frunte cu copiii…
Si tot cu gindul la EA si la suicide mereu stau…acum e plecata la Bruxell pina miercuri, copiii sunt la tara, e posibil unul din momentele in care as face-o cel mai usor…

Anunțuri

Acțiuni

Information

40 responses

16 06 2015
Uirie

scriti-mi Va rog rog mult macar cineva, chiar nu mai pot ma macina gindul ….

16 06 2015
IN MEMORIAM

SUNT la munca……….REVIN cu un raspuns mai amplu……..
CALM………RABDARE………..IN NICI UN CAZ GESTURI EXTREME………..CE TI-AR PUNE IN PERICOL VIATA SAU CEL PUTIN SANATATEA…….POATE VIZITA LA UN PSIHOLOG…………
..SA CERI IERTARE………….SA VA MAI DATI O SANSA………………… GINDESTE POZITIV……….NU SE STIE CIND SE SCHIMBA SITUATIA……….
REVIN………..

16 06 2015
Uirie

am invocat in discutii si sansa. initial mi-a spus ca fiecare are dreptul la o sansa, iar eu chiar sunt deacord fiindca si eu vreau sa mi acorde aceasta sansa, doar ca discutiile lor sentimentale au tot durat si dureaza, ceea ce de asemenea admit ca e firesc sau mai bine spus inevitabil. am fost impreuna si la un psiholog, acum un an de zile, doar ca a mers doar „pentru mine”, pentru a reitera ca deoarece eu nu am acordat importanta relatiei dintre noi doi, nu mai simte pu mine decit foarte-foarte mult respect si cea mai mare incredere si … cam atit. admit ca sunt slab, mi-a si spus-o ca am fost pesimist intotdeauna, doar ca eu ma consider suprarealist, asta imi face doar rau. cind a iesit in modul in care a iesit la iveala relatia lor, am avut o chemare de a o face chiar atunci si imediat, poate atunci as fi fost mai slab, doar ca am sperat orb sa se schimbe ceva, dar … nimic. tot imi cere sa arat ca vreau ceva de la viata, multe de felul, sa ma autoinstruiesc, sa cresc profesional, doar ca nu intelege ca nici putinul la care eram apt nu mai pot sa-l fac… imi cade tot din maini si gindesc in permanenta ca asta ar fi unica scapare de la chinurile pe care le simt…pur si simplu nu mnai pot. chiar cedez…

16 06 2015
Gabriela

Dragă Uirie,

Nimeni nu te va putea înlocui în viața celor doi copii pe care-i iubești atât de mult. Pentru ei ești TATA și ești de neînlocuit. Orice defecte ai avea, pentru ei nu ai concurență. Gândește-te la ei în primul rând. Știu că sună banal și simplist, dar durerea de acum va trece, pasiunea se va stinge și ea. Vor trece anii, dar indiferent ce se va întâmpla, copiii tăi vor avea nevoie de tine. Nu numai în perioada în care se construiesc, ci și după ce se vor maturiza. Nu îi încărca cu povara unui gest ireparabil. Oricum, neînțelegerile dintre părinți sunt o povară grea pentru copii. Chiar și în condițiile unui divorț amiabil, copiii suferă de cele mai multe ori, pentru că nu înțeleg de ce părinții nu mai pot fi împreună.
Prin urmare, capul sus, încearcă să arăți cât mai stăpân pe situație, îngrijește-te, fă sport. Gândește-te ce ți-ar face plăcere – o activitate pe care ai neglijat-o, pentru că obligațiile ți-au ocupat tot timpul. E momentul să o reiei acum. Petrece timp cu copiii și încearcă să ieși din cutia propriilor gânduri.
Numai bine,

Gabriela

17 06 2015
Uirie

ai dreptate si sunt absolut de toate, la cit am tot citit timp de peste 1 an, asa este corect din toate punctele de vedere… doar ca chiar nu mai am putere, oare nu era acest timp suficient sa ma resemnez, sa uit de toate, si apoi incerc dar nu pot sa-i percep aparte… unii de altii… si de mine, orice om normal ar fi scuipat si dat din maina si ar fi mers mai departe, dar eu chiar nu mai pot…tot doare si doare. nu stiu cum era daca era un divort din start, dar asa s-a intimplat cu persoana care se pretindea ca ne este prieten, poate cel mai bun, a si ramas la noi cu fetita, ca dupa sa ajungem unde am ajuns… si sa am parte de scuzele lui ca a inteles gresit ca stam doar de dragul copiilor, ma simt ca lupul prins intr-o capcana si nu am alta solutie decit sa-mi „rod” tot ce ma tine intre ei… si chiar nu mai pot…

17 06 2015
Uirie

ce tine de copii, fiind cel mai bun „prieten” are relatii foarte bune cu copiii nostri…

17 06 2015
Uirie

asa ca eu practic ies din ecuatie…

17 06 2015
Gabriela

Înțeleg foarte bine ce spui. E absolut normal să te doară trădarea unui om în care ai avut încredere, pe care îl iubești. Dar am argumente să susțin că mă îndoiesc sincer că un alt bărbat, oricât de „prieten”, te va înlocui vreodată în inima copiilor tăi. Legăturile de sânge sunt mai puternice decât ar vrea să ne facă să credem unii și alții.
Dar să zicem că ar fi așa și că poți fi scos (temporar) din ecuația în care ai rolul de tată. Sunt o grămadă de alte ecuații din care poți face parte ca om. Dar ca să le poți vedea, trebuie să ieși din cutia asta în care te-au închis durerea și dezamăgirea. Am mai spus-o aici pe site, nu sunt nici psiholog și nici psihiatru. Dar sunt foarte interesată (aș zice fascinată) de funcționarea corpului omenesc, de rolul pe care îl are o bună formă fizică, un somn bun, o masă hrănitoare asupra modului în care privim lumea și întâmplările prin care trecem. Au apărut în ultima vreme studii care confirmă că avem puterea de a ne modela creierul prin acțiunile noastre. Trebuie însă multă muncă și voință.
Din experiență proprie îți propun să încerci să faci o excursie de o zi la munte. Alege un traseu ușor, de cel mult 2 ore, dar care să solicite ceva efort. Aerul de munte, frumusețea naturii, exercițiul fizic îți vor da un prilej să scapi din închisoarea propriilor gânduri, departe de toți cei care te fac să suferi acum. Cu fiecare evadare, cu fiecare clipă de relaxare, pe creierul tău se vor forma alte trasee neuronale, care te vor ajuta să ieși din automatismele de acum.
Când nu poți urca pe munte, evadează mental. Nu numai natura, dar și rugăciunea, muzica clasică, un tablou frumos pot fi tot atâtea prilejuri de a evada. Important este să te întărești în primul rând fizic. Apoi, când te vei mai fi detașat puțin, vei putea lua o hotărâre: ce faci mai departe? Din ce ecuații ai vrea să faci parte?
Numai bine,
Gabriela

18 06 2015
Stef

Uirie,
Ai apelat in tot acest timp la un psihoterapeut? Poate este momentul sa faci acest lucru.
Tot ceea ce se intampla are ca subiect: tu in raport cu lumea.
Sotia ta a gasit o cale despre care crede probabil ca este una buna. Indiferent cum ar fi, aceasta este rezolvarea ei. Este momentul ca si tu sa gasesti o cale.
Lucrurile ascunse fac mai mult rau. Ar fi excelent daca ar accepta o terapie de cuplu din dorinta de a te ajuta sa intelegi ce s-a petrecut si ce se petrece de fapt. In timp ce noi ne percepem realisti….altii ne percep egoisti. Nimic din toate acestea nu este gresit ci doar diferit.
Pare a fi o relatie in care cei doi parteneri s-au perceput altfel/diferit un timp…iar lucrurile s-au racit. Cel mai probabil, femeia nu si-a alimentat nevoile si nici nu a cerut explicit asta, ci s-a grabit sa gaseasca a rezolvare in afara casniciei. Intentia poate nu a fost de a strica o casnicie….dar s-a intamplat. Rezolvarea ei nu are legatura cu tine desi oamenii tind sa arunce o vina asupra celuilalt, tind sa gasesca motive in afara lor.
Nu are nici o importanta ceea ce se petrece in afara noastra atata timp cat nu ne explicam lucrurile inauntrul nostru.
Uirie, gelozia te macina, insa nu despre gelozie este vorba…. Gelozia este doar un factor asupra caruia te concentrezi prea mult! O obsesie.
Tu esti important. Tu si ceea ce simti, de ce simti, cum simti. Tu esti cel care se va pune in raport cu tot ceea ce se intampla si vei gasi o rezolvare. Problema nu este grava, insa metoda folosita nu este chiar buna….
Inteleg ca sunteti de mai bine de un an in stand-by. Adica nedivortati, despartiti la „mica intelegere”, traind in aceeasi casa.
Incerca o terapie de cuplu, este cea mai indicata.

18 06 2015
Uirie

Va multumesc de atitudine! Am fost, dupa cum am scris la o sedinta de terapie in doi acum un an. Sotia a mers doar pentru „mine”, este absolut sceptica cu privire la utilitatea acestor sedinte si a terapiei in general. Motivul cred ca este simplu – nu ma mai iubeste, deoarece eu nu am fost suficient de implicat in relatia noastra in doi, plus il iubeste pe el, desi nu este sigura de un viitor alaturi de el. Pina la urma terapia de cuplu ar ajuta-o mai mult pe ea sa „scape” de mine…Ce tine de exercitiul fizic, am incercat ceva moderat, in septembrie anul trecut cind am mei erau plecati cu el si fetita lui intr-un tur in Europa. Tot ieseam zilnic cu bicicleta pina dupa miezul noptii dar fie din efort insuficient sau cred ca din alte motive, nu ma ajuta deloc, tot cu acest gind ma-m plimbam noptile in sir termen de o saptamina pina cind telefonindu-le in Europa si reprosandu-le ca nu ma suna, iar cind telefonez eu sunt tot ocupati, am lovit intr-o comoda si mi-am fracturat maina drepta. Initial le-am spus ca am cazut de pe bicicleta pe teren accidentat, dupa un timp i-am spus doar ei cum a fost. O fi efortul fizic o solutie, doar ca mintalul prevaleaza si chiar nu sunt capabil de nimic, 😉 ma usuc, chiar si la direc, zile in sir nu iau prinzul, recuperez seara ;), am slabit putin doar vre-o 5-6 kg, doar ca cureaua nu mai tine pantalonii. Isi face griji pu mine, pe motiv ca din cauza ei sufer eu, eu imi fac griji ca din cauza mea sufera Ea…Tine mult la mine…prieten… Doar suferinta fara sfirsit…
Sunt intru totul de acord cu argumentele tuturor, asa ar fi corect – sa nu impovarez pe nimeni dar mai ales pe cei apropiati (Sotia, copiii, parintii, socrii, etc.) cu acest gest absolut irational, asa este, doar ca durerea, la peste un an de zile nu trece si nu mai vezi alte optiuni, dar poate sufletul nici nu le mai doreste din frica de durere si vrea sa se mantuiasca…

23 06 2015
Uirie

Va multumesc tuturor, aveti dreptate cu totii si intru totul! partea rea e ca nu mai are nici un rost, nu mai cred ca este cale de intoarcere, sunt aproape sigur ca voi pleca, avind in vedere ca sunt invinuit permanent ca sunt pesimist, nu sunt sigur pe mine, aici chiar sunt sigur si alta solutie nici nu mai am si nici nu mai vreau sa sufar, doare si doare, doar dimineata mi-a spus ca nu poate continua asa…adica impreuna… nu stiu ca sa Va spun adio sau la revedere…oricum ne vedem, daca nu aici, atunci la sigur dincolo 😉

23 06 2015
Gabriela

Dragă Uirie,

Am descoperit pe internet o carte scrisă de o supraviețuitoare profesionistă, o femeie care s-a luptat ani de zile pentru a rămâne în viață și care a scris apoi o carte pentru a-i ajuta pe cei care ar putea trece printr-o situație asemănătoare. Cartea pare să nu fi fost tradusă în română, așa că am tradus un mic fragment care, cred eu, e foarte interesant pentru că vorbește, printre altele, de durerea insuportabilă pe care și tu spuneai că o resimți și de care ai vrea atât de mult să scapi.
Cartea se numește “Cum am reușit să rămân în viață când creierul meu voia să mă omoare (How I stayed alive when my brain was trying to kill me)” și e scrisă de Susan Rose Blauner.
Un fragment din introducerea cărții zice așa:
“Felicitări! Plămânii tăi respiră, degetele tale ating paginile acestei cărți, iar ochii tăi citesc aceste cuvinte. În exact acest moment partea din tine care vrea să trăiască este mai puternică decât partea din tine care crede că nu vrea – altfel n-ai citi această carte. Permite-mi să repet: În exact acest moment partea din tine care vrea să trăiască este mai puternică decât partea din tine care crede că nu vrea – altfel n-ai citi această carte. Toate cuvintele, convingerile și ideile pe care le conține îți sunt dedicate.
Aș vrea să pot face să dispară gândurile tale la sinucidere, dar nu pot. Ce pot cu adevărat este să te învăț cum să treci peste acele momente extrem de dureroase când fiecare celulă din creierul și corpul tău strigă: “Vreau să mor!” Supraviețuind acestor momente nevătămat și învățând noi moduri de a le face față, vei construi treptat un fel de trusă de unelte care îți vor face viața mai ușor de gestionat. Gândurile la sinucidere vor apărea mai rar și cu mai mică intensitate.
Ceea ce trebuie să îți amintești este că schimbarea are nevoie de timp și de practică. Din fericire, vei avea suficient timp să practici. Vestea bună este că prin practică și repetiție aceste abilități vor deveni o parte din tine, iar asta va spori șansele să scapi cu totul de gândurile la sinucidere.
Cartea How I Stayed Alive When My Brain Was Trying to Kill Me se bazează pe următoarele convingeri:
1. Majoritatea celor care se gândesc la sinucidere nu vor să moară; vor doar ca sentimentele lor să se schimbe sau să dispară.
2. Fiecare sentiment pe care îl încercăm va dispărea într-adevăr la un moment dat – indiferent dacă vom face ceva sau nu în acest sens. Sentimentele nu rămân niciodată neschimbate sau la aceeași intensitate.
3. Sentimentele și gândurile sunt doar impulsuri electrochimice în creier.
4. Este posibil să îți păcălești creierul, să îți schimbi în mod activ sentimentele și în cele din urmă să elimini gândurile la sinucidere.
5. Realitatea sinuciderii este radical diferită de cea a fanteziei. Majoritatea celor care se gândesc la sinucidere își văd moartea prin sinucidere într-o lumină romantică, fără să își dea seama că orice gest sau încercare în acest sens pot conduce la o permanentă vătămare a creierului, rinichilor sau ficatului, la pierderea membrelor, orbire sau chiar moarte.
(…) Creierul are o viață proprie, mai ales atunci când încearcă să te omoare. Poate spune lucruri urâte, care nu se bazează pe realitate, ci pe vechi tipare de gândire, temeri și emoții intensificate. Deoarece majoritatea celor care se gândesc la sinucidere nu vor să moară – ceea ce vor este eliberarea de durerea emoțională – este important ca ei să rămână în viață și sănătoși suficient de mult timp pentru a găsi alinarea de care au nevoie și care se găsește undeva, în lumea exterioară(și în propriul eu). Pentru a rămâne în viață a trebuit să dezvolt noi abilități de a face față și moduri de gândire. Acestor unelte le-am zis cu afecțiune „Trucurile meseriei”. Ele mi-au salvat pielea de nenumărate ori. Sper să vă învăț aceste trucuri în partea 3 a cărții, lăsând loc liber pentru propria voastră imaginație creatoare.”

24 06 2015
Miss

Iti multumim frumos pentru mesajul tau!

24 06 2015
Uirie

Este adevarat, nu e firesc sa vrei sa mori , dar…dorinta de a scapa de durerea emotiaonala, uneori, este mult mai puternica decit obligativitatea de a trai si merge inainte, durerea pur si simplu iti intuneca ratiunea si cu asta nu mai poti face nimic…

24 06 2015
Alin(29)

Da,multumim Gabriela.Asta da o carte care treuie citita.Sper sa se gaseasca si in librarii,inca nu am vazut-o online,dar o mai caut,Multumim mult!

24 06 2015
Gabriela

Cu multă plăcere. Am reușit să găsesc un rezumat al „trucurilor” despre care vorbește autoarea cărții: (http://valueoptions.com/clients/Initiatives/suicide_prev/html%20pages/If_You_Are_Thinking_of_Suicide.htm)

Iată și traducerea lor:
Treci și tu printr-o experiență asemănătoare? Ce poți face în legătură cu asta?
Separă sentimentele de gânduri, explică Susan Rose Blauner, purtător de cuvânt pentru o inițiativă de prevenire a sinuciderii, persoana care a luptat cu propriile gânduri de sinucidere timp de mulți ani (nota trad. 18 ani).
Când încerca să împiedice “banda” din capul ei să repete mesajul care o îndemna să pună capăt durerii punându-și capăt zilelor, banda o lua din nou de la capăt.
Ori de câte ori a încercat să își ia viața, Blauner a fost întoarsă din drum de ceva care o trăgea înapoi. În urmă cu 12 ani ea s-a hotărât să își atace problemele, nu pe ea însăși. Acum își dă seama că, de fapt, nu voia să moară, ci doar să scape de durere.
Nu exista o cale clară care să o scoată din suferință. A fost nevoie de ajutorul celor dragi, de terapie, tratament medical și spiritualitate pentru ca ea să capete puterea de a-și respinge în cele din urmă gândurile la sinucidere și să continue să trăiască.
Iată ce recomandă ea, în caz că vă bântuie gânduri de sinucidere:
1. Notați-vă gândurile. Țineți un jurnal. Ceea ce scrieți v-ar putea fi de folos pentru a vă înțelege mai bine, la un moment dat în timp.
2. Mergeți într-un loc unde să fiți în siguranță. Dacă nu puteți amuți gândurile din capul dvs., măcar instalați-vă într-un loc care să nu vă ofere o ieșire ușoară din scenă.
3. Înconjurați-vă de oameni. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, dar încercați să găsiți oameni cu care să puteți interacționa.
4. Vorbiți cuiva despre gândurile dvs. Trebuie să existe un cunoscut în care să puteți avea încredere. Vorbiți-i. Spuneți-i: mă frământă gânduri de sinucidere și sunt furios, mi-e teamă și mă simt copleșit. Nu vă așteptați ca persoana respectivă să vă rezolve problemele, ci doar să vă asculte și să le recunoască ca atare. Vă veți simți mai bine când vă veți da seama că nu sunteți singuri.
5. Cereți ajutor. Sunați la o linie telefonică de prevenire a sinuciderii sau contactați propriul consilier. “A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă de curaj și un dar pentru persoana la care apelați”, explică Blauner.
6. Puneți la punct un plan pentru situații de criză. Acesta este propria dvs. rețetă de supraviețuire. Întocmiți-l cu ajutorul unui terapeut sau al unei persoane de încredere. Când vă aflați în toiul unei crize, vă va fi greu să vă amintiți ce trebuie să faceți, așa că e bine să aveți informațiile astea tot timpul cu dvs. Dați copii ale planului terapeutului dvs. și celor care trebuie să știe cum să vă ajute. Planul trebuie să descrie ce anume declanșează gândurile de sinucidere și care sunt metodele de diversiune care le pot opri.
7. Faceți o listă a persoanelor cu care puteți vorbi în cazul unei urgențe și țineți numele și numerele lor de telefon la îndemână. Scrieți-le pe un post-it pe care să-l lipiți pe frigider sau memorați-le în agenda telefonului. Faceți astfel încât să fie ușor să apelați la ajutor atunci când aveți nevoie. Nu vreți să fiți nevoit să căutați un număr de telefon atunci când treceți printr-o criză.
8. Dacă nu aveți un plan pentru situații de criză și/sau oameni cu care să puteți vorbi, mergeți la cea mai apropiată unitate medicală de urgență. Nu sunați. Mergeți acolo.
9. Căutați un grup de sprijin. Nu aveți niciun motiv să treceți prin această durere de unul singur. Într-un grup de sprijin veți învăța de la ceilalți și veți avea șansa de a împărtăși propriile experiențe unor oameni care înțeleg prin ce treceți.
10. Urmați un tratament medicamentos. “Medicamentele au fost pentru mine o plasă de siguranță astfel încât să pot face munca pe care trebuia s-o fac pentru a-mi schimba viața și a mă simți mai bine”, spune Blauner. “Iar acum îmi ajută să mențin o bună funcționare a creierului”.
11. Obțineți ajutor în rezolvarea problemelor dvs. În cele din urmă, trebuie să vă rezolvați problemele, dar un terapeut bun poate accelera procesul învățându-vă noi moduri de a face față. Rugați pe cineva să vă găsească un terapeut bun.
12. Intrați în dialog cu gândurile repetitive. Faceți aceasta fără să vă audă cineva. Când o parte a creierului dvs. se activează excesiv, ramânând blocată pe un singur gând, spuneți-i să se oprească. Preluați controlul asupra situației.
13. Faceți exerciții fizice. Este important să vă deturnați atenția de la ce se întâmplă în capul dvs., orientând-o spre corpul dvs. Faceți ceva fizic, dansați, plimbați-vă sau înotați. Când vă mișcați, tiparele de gândire se întrerup și astfel puteți opri gândurile repetitive suficient de mult timp pentru a putea începe să construiți tipare noi de gândire, mai pozitive.
14. Mâncați sănătos. Blauner urmează o dietă săracă în zahăr, bea foarte puțin alcool și nu consumă droguri. Ea spune că regimul o ajută să își mențină echilibrul. Nu este bine să luați o decizie importantă dacă starea dvs. este afectată, fie și în mică măsură.
15. Meditați. Ieșiți în lume. Mirosiți, atingeți, ascultați frunusețea din jur. Construiți-vă o viață spirituală prin religie organizată, muzică, artă, yoga, rugăciune și orice altceva funcționează în cazul dvs.
16. Găsiți o cale sănătoasă de a vă distrage atenția. Uitați-vă la un film, faceți o plimbare. Jucați-vă cu un animal de companie. Faceți curățenie în casă sau în mașină.
17. Răsfățați-vă cu confort. Îmbrăcați-vă cu hainele cele mai comode. După caz, porniți încălzirea sau aerul condiționat. Ascultați muzică. Mâncați înghețată.
18. Puteți afla lucrurile care pe alții i-au ajutat și puteți descoperi ce merge mai bine pentru dvs.

27 06 2015
IN MEMORIAM

FOARTE UTILE RECOMANDARILE ANTERIOARE….
Sper ca esti mai bine………..

29 06 2015
Uirie

nu prea cred…nu ajuta nimic, problema este doar in mine

29 06 2015
IN MEMORIAM

Ai rabdare………nu te lasa coplesit………dupa ploaie urmeaza soare…….chiar sunt foarte eficiente sfaturile anterioare……….trebuie sa incepi sa te schimbi…sa depasesti starea aceasta pas cu pas….clipa de clipa……vorbeste cu sotia ta……….spune-i exact ce simti……..sunt sigura ca nu va ramine indiferenta……….si te va sprijini sa iti revii…….orice si oricat ai gresit…………
Curaaaaaaaaaaaaaaaaaj si incredere !!!!!!

30 06 2015
Uirie

nu-i pot vorbi sotiei… orice discutie degenereaza in conflict… zice ca acum nu mai are nevoie de nimic de la mine, nu ma mai iubeste ci ma are drept cel mai bun prieten… doar ca de fapt, si asta nu o spune, il iubeste pe el. In scimb mi-a spus ca el este cel care a stiut sa fie cu ea asa cum nu am fost eu, care a facut-o fericita, care a fost inclusiv… mai posesiv in pat… si kiar nu mai am puteri de nimic … stiu ca e o cale absolut gresita, doar ca o vad ca singura cale a pune capat durerii chiar de sunt constient ca ar provoca o durere inimaginabila tuturor…

30 06 2015
Ana

Cred ca te amagesti singur.
Pentru copii, da, va fi nu numai o pierdere iremediabila, dar va fi o trauma.
Sotia ta, care in acest moment a ales alt drum, va spune ca ai fost slab, si ca a fost alegerea ta, nu a ei.

Perioada de acum e grea. Lasa putin timpul sa iti vindece ranile. Peste 3 luni, peste 6 luni, mai gandeste-te ce decizii sa iei.

Fa un sport, modeleaza-ti corpul, citeste, schimba ceva in gandirea ta. Fii un exemplu pentru copiii tai.

Poate 3 luni scrie-ne cum au evoluat lucrurile.

Si intreaba-te pe tine, nu pe ea, de ce ati ajuns aici. Sigur ai cateva raspunsuri.

Astept peste 3 luni sa scrii despre relatiile tale intime, nu despre ale sotiei.
De ce nu, despre ale voastre poate. Doar timpul rezolva problemele, asa cum noi nici nu ne imaginam.

30 06 2015
Uirie

Ana! Acest calvar dureaza deja de peste un an (de Sfintele Pasti 2014 mi s-a solicitat separarea), am si raspunsuri, date in special de ea: cum ca nu am facut nimic pentru relatia in doi doar pu familie, copii. Are dreptate, ea a fost initiatoare in majoritatea plecarilor, etc. Doarca cind plecam tot obsedata de copii era, sa-i auzim de trei ori pe zi, nu o spun ca repros, dar poate doream si eu o atentie doar pu mine, la fel cum si ea si-o dorea. Da, mi-a si spus ca sunt slab, asa si este, nu mai suport viata, nu vreau sa-mi vad prietenii, parintii, rudele. Toate incercarile, conciliere de cuplu, plecare in doi sunt refuzate, pur si simplu „cel mai bun prieten”. Chiar nu ajuta nimic, ma gindesc sa merg la un medic psihiatru, sa-mi dea ceva care m-ar face sa uit de toate si de toti, poate o fi si asta o solutie, doar ca atunci, in stare de leguma, e aceeasi nonexistenta 🙂 …Nimic nu ajuta, joc un baschet, ce nu fac tot cu ginduri rele stau…

30 06 2015
IN MEMORIAM

Indiferent care ar fi preferintele…prioritatile….sotiei tale in acest moment…..nu inseamna ca vor ramine aceleasi….si tu ai fost candva…poate mai esti….sau doar vei fi…. mai devreme sau mai tarziu…
Singura ta sansa e sa nu mai amani schimbarea…care incepe cu tine…..
te vei abtine sa reactionezi violent- verbal-indiferent ce ti-ar reprosa….vei raspunde pe un ton calm……….potrivit….sau iti vei infrana jignirile si propriile reprosuri………….demonstreaza-i ca sunt sanse reale sa iti revii….sa te controlezi…..sa te schimbi in bine…..E clar ca fiecare ati gresit in felul vostru….dar acum nu mai e momentul de reprosuri…………ci de a repara ce se mai poate…..de a reconstrui….Daca vei dovedi ca esti dispus si pregatit pt asta s-ar putea sa ai surprize placute,,,,,,,,,,,

4 07 2015
IN MEMORIAM

Cum mai sunteti……VOI TOTI…?? ATI reusit macar sa dialogati pe un ton adecvat…???
La un psiholog……nu ar fi bine oare sa apelati………???
Cu speranta ca situatia s-a sua se va remedia…

5 07 2015
Uirie

Am fost o data la psiholog, a mers doar de dragul meu. Mu merge astazi dimineata a venit dintr-o deplasare de 4 zili… si a pus punct, considera ca nu e corect fata de mine… sa mai stam impreuna. Fara ea in preajma, fie ca nu ma iubeste, fara copiii nostri, nimic nu-si mai are rostul… Am 42 ani, sunt din Chisinau, voi incerca sa nu o fac… dar nu mai stiu nimic…cred că e sfârșitul…

5 07 2015
Miss

Nu uita ca in primul rand trebuie sa fii un EXEMPLU pentru copiii tai! Cred ca e dureros ce ti se intampla, dar cu timpul nu vei mai suferi, pentru ca timpul estompeaza durerea.
Copiii si persoana ta, acesta e vizorul tau acum.

5 07 2015
Gabriela

Bună Uirie,

Într-adevăr, nu e corect față de tine să fii în situația de a suporta durerea că soția are o aventură amoroasă, mai ales că încă o iubești. Referitor la statul împreună, iată ce cred eu că e corect: din moment ce tu vrei să îți salvezi căsnicia și să fii alături de copii, rămâi pe poziția ta ferm: rămâi în casă, alături de copii și du-ți viața cât poți de demn, considerând că soția ta are o rătăcire pe care mai târziu o va regreta. Cea mai proastă decizie pe care ai putea-o lua acum ar fi să pleci din casă. Orice presiuni ai resimți, ține-te tare. Nu tu trebuie să-ți bați capul cu găsirea soluției, ci „Făt Frumos venit călare pe cal alb” va trebui să-i ofere soției o cale de ieșire onorabilă din situația în care a atras-o. Chiar nu vrei să ai satisfacția de a vedea cum, în fața greutăților, Făt Frumos se transformă într-o biată broască râioasă de care chiar și soția ta ar avea chef să fugă? Eu zic că nimic nu se compară cu satisfacția de a supraviețui unor momente ca astea pentru ca, peste ani, la un pahar de vin să îți zici: „Ce prostie era să fac! Bine că m-am ținut tare!”
Cu gânduri bune,

Gabriela

9 07 2015
°toul e prin Dumnezeu si nimic fara El nu este°

Buna

Crede in Dumnezeu,spune-i Lui toate problemele tale,El fiind Tatal a tot si a toate oare nu te va ajuta?

Citeste biblia,macar cate o pagina pe zi.

9 07 2015
Uirie

Draga Gabriela,
poatre si ai dreptate, dar acum trei zile, a rabufnit ca am facut o intelegere cum ca incercam sa ne separam si vom vedea noi, peste nu stiu cit timp, poate peste jumatate de an va fi altfel. N-am mai suportat, m-am simtit pur si simplu abandonat si aruncat in strada, desigur mi s-a spus ca nu ma alunga dar am avut o intelegere, simteam ca ma uraste pe moment, i-am si spus-o, mi-am strins citeva lucruri in 10 min si am plecat. acum cu „Fat Frumos” nu mai stiu, normal ca sunt gelos, dar nu asta ma omoara… si chiar ma omoara, si nu-mi da speranta de nimic, si nici dorinta a mai scapa…

9 07 2015
Gabriela

Dragă Uirie,

Fiind cu totul în afara situației, nu pot decât să emit păreri la care am ajuns din experiență personală sau din experiența altor persoane apropiate. Generalizările sunt periculoase, fiecare om e unic și reacționează în felul lui, unic. Prin urmare, poate că ție îți va fi mai bine că ai plecat, dar câteva aspecte sunt, după părerea mea, foarte importante:
1. Siguranța materială – o locuință sigură e foarte importantă pentru sentimentul de stabilitate. Nu intra în provizorat, pentru că asta nu ajută deloc când ești nefericit. Nu îți neglija serviciul. Nu îți neglija sănătatea.
2. Contactele cu cei apropiați – nu te izola. Acum, că lucrurile s-au precipitat, cred că poți vorbi deschis despre ce se întâmplă cu părinții, socrii. Nu în ideea că te-ai plânge, ci pentru a-i informa.
3. Nu uita că femeile trec prin perioade de „furtună hormonală”. Ca orice furtună, perioadele astea par să vină din senin, dar la un moment dat trec. În societatea în care trăim, obsedată de goana după plăcere, vulnerabilitatea femeii e mai mare. De asta te sfătuiam să rămâi ferm. Pentru că, după ce trece furtuna, soția ta se va bucura să știe că ai rămas cu capul limpede, ai avertizat-o și chiar te-ai împotrivit rătăcirii ei.
4. Profită de perioada asta ca să te privești cu sinceritate în oglindă. Ai ceva să-ți reproșezi? Dacă da, vezi cum poți cere iertare și încearcă să te schimbi. Din greșeli învățăm toți. Și, devenind o persoană mai bună, sigur că într-o zi cineva va aprecia asta. Soția ta va observa mai mult ca sigur schimbarea.
5. Gelozie – Nu te lăsa stăpânit de gelozie. Statisticile spun că majoritatea femeilor care își părăsesc soțul crezând că l-au întâlnit pe Făt Frumos ajung să constate mai târziu că Făt Frumos are mai multe defecte decât avea soțul. Furtuna hormonală le face să nu mai vadă broasca râioasă. Știu că nu te consolează, dar te întreb: chiar nu ești curios să vezi dacă toate lucrurile astea sunt adevărate?
Cu gânduri bune,

Gabriela

11 07 2015
IN MEMORIAM

CUM e situatia…?UNDE AI PLECAT…….? Ce ai simtit singur fiind atunci sau chiar si acum,,,,,,,?
Te-ai intors sau a/au venit dupa tine…?Ti-a/au purtat de grija…?STIE/STIU UNDE ESTI ?
RECITESTE sfaturile primite….unele sunt extrem de utile(nu ma refer la ale mele……..)
DE ce /de la ce a rabufnit DOAMNA????
IAR tu de ce ai raspuns PROVOCARII plecand…?NU VORBEAM DESPRE…control……abtinere,,,,,ton calm …tacere……in momente de tensiune …pana se linisteste interlocutorul? DESI UNEORI…POATE E MAI BINE SA SE INCERCE O SCHIMBARE…………POATE acesta a fost momentul…potrivit…pentru a intelege fiecare cat de mult inseamna pentru celalalt….dar si celalalt pentru el…….uneori sunt eficIente…astfel de separari…din care ….intelegem mai bine cum e mai bine ….DE FAPT….pentru TOTI….DAR SI PENTRU FIECARE IN PARTE……..
SPER SA FII MAI BINE INTR-UN FEL SAU ALTUL………..

18 07 2015
IN MEMORIAM

Sper CA ESTI/SUNTETI MAI BINE…………….

18 07 2015
Uirie

sper sa revin mâine…

23 08 2015
IN MEMORIAM

Cum mai sunteti………..???!

4 09 2015
Uirie

multumesc de grija, cu parere de rau nu ma ajuta…

4 09 2015
Uirie

… din rau in mai rau, nu ma lasa gindul… nu-l pot stapini… ma copleseste in permanenta… poate este unica solutie pentru toti, mai ales pentru Ea… va suferi, m-a rugat „daca o iubesc sa nu o fac in nici un mod” – imbolnavindu-ma sau altfel, sa nu-i incarc constiinta… admit ca daca o voi face, indiferent de modalitate (suicid sau autodistrugere si automutilare psihica continua) se va resemna, se va tamadui si va reusi sa-si vada de viata ei cu sau fara persoana care crede ca se iubesc reciproc, iar eu voi ramine doar un las care si-a ales calea si asta o va ajuta sa treaca peste, eu fiind pina la urma persoana care si-a meritat soarta… copiii sigur nu ma vor ierta niciodata… ma iubesc si tin la mine enorm, doar ca, cum afirma toti in unison, oricine se resemneaza odata si odata, sper sa le reuseasca si lor… doar eu nu reusesc…

5 09 2015
Gabriela

Dragă Uirie,

Mă bucur că ai revenit să ne dai vești despre tine, deși înțeleg că lucrurile nu s-au îmbunătățit. Îți scriu pentru că nu cred că e bine să te autoamăgești cu privire la suferința pe care le-ai produce-o copiilor făcând un gest ireparabil. Mai întâi m-am gândit să traduc rezultatele unui studiu medical publicat de o revistă prestigioasă, din care reiese că există mult mai mari șanse ca copiii cu părinți morți prin sinucidere să încerce la rândul lor să se sinucidă. Apoi mi-am zis că un studiu științific, scris rece și la obiect, nu e așa de convingător ca mărturia unui om care a trecut prin așa ceva. Și am ales fragmentul de mai jos, pe care îl găsești aici http://www.suicidefindinghope.com/content/loss_of_a_father
E scris de un bărbat în toată firea, la 52 de ani, al cărui tată s-a sinucis la 44 de ani, când el (autorul) avea doar 12 ani.

“Când un fiu își pierde tatăl. Doar o fotografie.
(De Eric Marcus, autorul cărții De ce sinuciderea? Întrebări și răspunsuri despre sinucidere, cum o prevenim și cum facem față sinuciderii unei persoane cunoscute.)

E doar o fotografie, îmi spun, în timp ce încerc să-mi revin din șocul produs de imaginea tatălui meu, mort de multă vreme, care mă privește de pe ecranul calculatorului. Cel care mi-a trimis emailul, Bob, care îl cunoscuse pe tata în tinerețe, a scris la subiectul mesajului: “îți trimit atașat portretul tatălui tău.”
Tatăl meu picta și, după ce părinții mei s-au despărțit în 1968, mama a expediat picturile lui câtorva prieteni mai apropiați. (Am reușit să salvez câteva, argumentând că cele în care tata ne pictase pe fratele meu și pe mine ne aparțineau nouă, nu ei.) Așa că m-am gândit că Bob, care mă sunase recent să mă întrebe dacă nu voiam una din picturile pe care mama i le dăduse – portretul unui yoghin – îmi trimisese o fotografie a picturii, ca să pot hotărî dacă o voiam sau nu. Dar de fapt îmi trimisese o fotografie alb-negru a tatălui meu, făcută nu cu mult înainte ca tata să se sinucidă, în 1970. Tatăl meu avea atunci 44 de ani. Eu aveam 12.
Mi-l amintesc pe tata mai mult din fotografii făcute când avea 20 sau 30 de ani, când el și mama de abia se căsătoriseră, iar mai apoi de când noi abia veniserăm pe lume. Am foarte puține fotografii cu tata de mai târziu, când viața lui devenise zbuciumată, și n-am niciuna atât de intensă – plină de tristețe – ca cea de pe ecranul calculatorului. Dacă n-aș ști că tata suferise de depresie și se sinucisese, m-aș putea gândi că părea gânditor și contemplativ, așa cum și era de fapt. Dar știind ceea ce știu despre moartea lui – știind ceea ce știu și neputând uita, oricât de mult aș vrea să uit – văd tristețe și suferință. Tristețea lui. Suferința mea.
Am bifat anii care au trecut de la moartea tatei ca într-un fel de ritual pe care îl îndeplineam pe fiecare 16 decembrie, deși de când am împlinit la rândul meu 44 de ani, nu îmi mai fac griji că s-ar putea să mă sinucid și eu – lucru de care am aflat că se tem deseori copiii ai căror părinți s-au sinucis. Iar durerea resimțită când tata s-a sinucis a mai scăzut în intensitate – nu mai e zdrobitoare și persistentă, e doar (doar!) o durere care apare din când în când. E adevărat, se atenuează cu timpul, după foarte mult timp.
Dar fotografia pe care o am în față îmi produce mai mult decât durere. Mă văd pe mine în fața de pe ecran, e o față care e cumva și a mea, iar tata arată la fel de trist ca și mine atunci când mă gândesc la el și la ce am pierdut. E un bărbat pe care abia l-am cunoscut, care a murit când avea cu opt ani mai puțin decât am eu acum, și cu toate astea absența lui are încă puterea să-mi taie respirația și să-mi aducă lacrimi în ochi ori de câte ori mă uit în ochii lui.”

5 09 2015
IN MEMORIAM

Nu ati reusit inca…dar daca ati incerca sa faceti mici schimbari..la inceput..pas cu pas,,,de genul celor mentionate de cei ce v-au scris mesaje,,
cu siguranta starea DVOASTRA s-ar imbunatati…
INCERCATI SA GANDITI POZITIV…..va reaparea soarele si pe strada DV..
SUNT CONVINSA CA VA E EXTREM DE GREU….ASA E UNEORI VIOATA…….DAR NU INSEAMNA CA VA FI MEREU ASA….DEPINDE IN MARE MASURA DE DVOASTRA………

24 10 2016
Uirie

Ce mai faceți dragii mei? Gabriela, și toți ceilalți, tot încercați să ne ajutați 😑… Citesc/recitesc cele scrise de mine/de voi… și văd că de fapt, în esență, nimic nu s-a schimbat, cu excepția faptului că aș face-o mai împăcat sau ceva de genul… parcă nici nu mai are nici o importanță… cel mai tare îmi fac griji pu copii și părinți…

25 10 2016
Gabriela Cîrstea

Dragă Uirie,

Mă bucur foarte mult că ne scrii.
Lasă gândurile rele în urmă, copiii și părinții tăi au nevoie de tine.

Cât despre ajutor, am citit cândva o carte (“Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”), în care autorul (Radu Mărculescu), ofițer român luat prizonier de sovietici în al doilea război mondial, susține că cea mai sigură cale de a te salva pe tine însuți este să ieși din propriul egoism și să încerci să-i ajuți pe ceilalți. (http://www.humanitas.ro/files/media/patimiri-si-iluminari.pdf)
Transcriu aici un mic fragment:
”De altfel, după accesele de disperare și revoltă din primele ceasuri, o resemnare și o apatie se instală asupra unei bune părți a mulțimii. Unii mergeau ca automatele, cătând în jos, prăbușiți în lumea lor interioară, stare premergătoare abandonării în brațele morții. Cu băieții mei încercam să-i smulgem din acest abis interior. Unora le căram pumni în spinare și nu ne opream până nu se dezmeticeau; unii ne și înjurau, un semn îmbucurător de revenire la normal. Pe cei la care vedeam pete albe pe față – semn neîndoielnic de îngheț – îi luam la palme până le înroșeam obrajii. Alții, toropiți de somn și oboseală, se așezau pe vreun nămete din marginea șoselei să-și tragă sufletul câteva clipe. Cuprinși de dulcea senzație a morții prin îngheț, nu înțelegeau de ce trebuie să se ridice și protestau când îi smulgeam cu forța de pe tărâmul minunat al morții și-i îmbrânceam pe șleaurile cumplite ale existenței. Firește, toate aceste intervenții, uneori brutale, asupra unora care mai puteau fi trași îndărăt de pe marginea abisului, comportau din partea noastră un dărâmător consum de energie în situația în care puterile noastre erau pe sponci.
Dar lucru curios, această dăruire a noastră către cei aflați în impas, în loc să ne împuțineze puterile, dimpotrivă, ni le sporea.
Atunci am avut revelația unei misterioase – cu totul în afara fizicii – legi care acționează în situații-limită: cu cât îți cheltui puterile pentru semenii tăi, cu atât ți le sporești. Și reciproca: cu cât cauți să le economisești doar pentru tine, cu atât le risipești.”

Cu gânduri bune,

Gabriela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: