Anca 30

16 04 2015

Buna seara!
Voi incerca in cateva cuvinte sa va spun de ce cred ca nu mai am nici un motiv sa traiesc.
Calvarul meu a inceput acum 5 ani(aveam 25 ani), cand aveam un serviciu pentru care am luptat mult,am invatat si am fost admisa pentru postul respectiv. Am cunoscut un baiat cu care am inceput sa ies si dupa ce s-a folosit de mine a plecat.
Parintii mei au avut nereu neintelegeri, iar eu trebuia sa fiu cea care sa o sprijine pe mama, care incet-incet a inceput sa ma contoleze si sa nu ma lase sa fac nimic din ceea ce vroiam. Daca vroiam sa ies in oras la ora 20 nu ma lasa sub pretextul ca vine tata acasa si nu stie ce sa-i spuna daca vede ca nu sunt acasa.
Tatal meu a murit acum 9 luni si de atunci este mai rau decat inainte. Atunci intelegeam ca nu vrea sa se certe cu tata din cauza mea, dar acum? Ma face proasta, ca ma dezmosteneste, nu vrea sa asculte nimic, pentru ca spun doar tampenii, se izoleaza si ma izoleaza si pe mine.
Simt ca sunt o povara, chiar daca incerc sa lupt cu depesia pe care o am. Mama nu ma accepata si desi am fost mereu un copil silitor si nu le-am facut probleme parintilor nici la scoala, nici la facultate, simt ca nu mai pot.
Toata viata mea a fost in zadar, pentru ca in conceptia ei nu am facut nimic bine.

Anunțuri

Acțiuni

Information

7 responses

16 04 2015
Un Altfel De Blog

Hei Anca, încearcă să vorbești cu mama ta mai multe, din câte observ voi nu prea comunicați, ci doar vă certați. Încearcă să îi explici că ai 30 de ani și că ești matură , că nu mai depinzi de ea așa cum făceai înainte. Poate că și ea e în aceași situație ca tine, din cauza pierderii tatălui tău si din cauza certurilor cu tine cu siguranță că și ea se simte la fel de jos ca tine ,doar că ,poate nu arată. Eu va sfatuiesc sa mergeți intr-o excursie, indiferent daca e la o manastire , la o cascada, la un picnic. Excursiile vă ajuta sa socializati mai mult . Si cu jobul ,stai calmă, ești tanara si gasesti usor , mai rau de cei batrani. Sunt sigura ca o sa gasesti un job exact pe placul tau daca te interesezi de el si muncesti ca sa-l obtii. Cu supararea si pesimisul nu ajungi nicaieri,cu ele ramai in aceeasi groapa emotionala, incearca sa fii mai optimista chiar si in zilele in care iti vine sa spargi tot, invata sa zambesti si sa te bucuri de o raza de soare. Da,chiar si de o raza de soare.O floare. Un copac. Un animal frumos. Orice. Agata-te de un firisor de speranta si zambeste in fiecare zi. Pentru ca viata e mai frumoasa cand zambesti !

17 04 2015
Adrian

––––––––––––––––––––––-
Pe 16.04.2015, Radu a scris:
––––––––––––––––––––––-

Daca te ajuta cu ceva si eu am avut un job care mie mi-a placut f mult si in care am lucrat peste 6 ani, am luptat mult ca sa-l obitin, nu era vreo mare smecherie, era ceva legat de arta, tata era tot timpul nemultumit de mine, desi aveam ce lucra, ideea este ca multi parinti vor i mereu nemultumiti de copiii lor, in ciuda realizarilor acestora. Nu-i corect, dar din pacate, asa sunt detui parinti, mai ales in Romania si in Europa de est, am senzatia ca aeici este tendinta asta. Tu sa fii impacata cu tot ceea ce ai realizat, indiferent de ce spune lumea sau mama ta. Lupta Anca si nu te lasa impresionata de rautacismele mamei tale. Incearca sa privesti lucrurile strict din perspectiva ta, nu mai incerca s-o multumesti pe ea, nu vei reusi niciodata, nu pentru ca n-ai putea, dar pentru ca nu are rost sa faci un efort pentru asa ceva.

17 04 2015
Anca

Va multumesc mult pentru sfaturi! Am incercat de multe ori sa lupt, dar problema este ca mama este obisnuita doar sa o ascult, fiind practic un monolog cu care eu trebuie sa fiu de acord.
Am incercat sa scriu un jurnal cu gandurile mele intime despre diferite momnte din viata mea. Dupa ce l-a descoperit a inceput sa tipe ca ii ascund lucruri si nu-i spun, iar daca i-am cerut sfaturi inainte nu o interesa.
Am vrut sa ma sinucId si sa termin cu toate, nu am cu cine sa vorbesc,daca suna telefonul vine repede sa asculte cu cine vorbesc, de frica sa nu fie fostul meu prieten si sa vreau sa plec de acasa.
mentionez ca cu toate problemele pe care le am inca am un serviciu, dar simt ca nu pot sa-l mai duc din cauza problemelor personale pe care le am. Am vrut sa-mi dau demisia, la initiativa mamei, care vrea sa stau mereu cu ea si sa o ascult cand povesteste de o mie de ori despre viata ei si sa o vad plangand ca si cum pe mine nu ma doare.
Spune ca sunt nebuna, nu intelege ca am nevoie de ajutor de specialitate. si m-am saturat de intrebarile :de ce a spus unul si altul despre un lucru? De parca eu stiu ce este in mintea lui.
Mi-e rusine ca am ajuns in situatia asta.am vrut sa plec ce acasa si stie ca nu am unde sa plec.
Am fost mereu langa ea , de la 2 Ani imi poveste ca mama ei a murit cand ea avea 18 ani, ca nu are pe nimeni. O poveste nu avea timp sa-mi citeasca , lectiile le faceam singura.Dar nu am facut nimic si asta este,,,

17 04 2015
Ana

Anca, trebuie sa intelegi ca tu esti responsabila de viata ta.
Ideal, parintii ar trebui sa fie cei mai buni prieteni ai copiilor lor. Cateodata se intampla altfel. Asta este si cazul tau.
Ai ascultat-o prea mult!
Rupe-te, traieste-ti viata!
Ea treuie sa inteleaga ca nu esti psihologul ei ci copilul ei!
Nu e gresit ce iti spun. Vorbeste cu un psiholog si o sa vezi ca asta e atitudinea corecta pentru tine. Nu e domeniul meu, dar asa cred eu.
Trebuie sa o respecti, sa o ajuti cand are nevoie, dar sa ai grija de tine, in primul rand.
Daca o buna prietena a ta ar avea problema asta, ce sfat i-ai da?

18 04 2015
Gabriela

Dragă Anca,
Îți scriu pentru că am trecut printr-o experiență asemănătoare cu a ta, când aveam 20 de ani. Spre norocul meu, am putut pleca de acasă și mi-am construit o viață a mea, așa cum m-am priceput. Acum am, la rândul meu, o fată (are 27 de ani) și am încercat să învăț din greșelile mamei mele, pentru ca istoria să nu se repete.
Acum, după aproape 30 de ani de la conflictele noastre, am cu mama o relație foarte bună. Am reușit și să găsesc o explicație pentru comportamentul ei față de mine. Cred că simțea nevoia să-și plângă de milă, explicându-mi tot timpul cum „s-a sacrificat” pentru mine, cum și-a irosit tinerețea lângă un bărbat pe care nu-l iubea doar pentru ca eu să am un tată, iar eu, în loc să-i fiu recunoscătoare și să fac exact ce voia ea, mi-am permis să plec de acasă și să mă căsătoresc cu cel pe care-l iubeam, împotriva voinței ei. Privind în urmă, văd lucrurile așa: copilul vine pe lume fără să o ceară. Deci nu are nicio răspundere pentru ceea ce se întâmplă în viața părinților lui. Din contră, cei răspunzători PENTRU TOT sunt părinții care i-au dat viață. Când copilul devine independent (cum este și cazul tău), părinții au obligația de a se retrage discret, încercând să fie aproape de la distanță, atunci când copilul (devenit om în toată firea) are nevoie de un sfat, de o vorbă bună sau chiar de ajutor material (în vremurile de criză în care trăim, se poate întâmpla).
Concluzie: orice suferințe ar fi trăit mama ta, nu ai nicio vină și nici nu o poți ajuta să treacă peste ele. Tu ai viața ta, ești tânără, puternică (ai reușit să faci față tuturor greutăților astea până acum), te așteaptă un viitor în care vei avea propria familie, copiii tăi. Vei trece peste toate necazurile de acum și, peste timp, îi vei spune mamei tale, glumind cu afecțiune, așa cum îi spun eu mamei mele: „Aha, acum că ai îmbătrânit, ai ajuns la mâna mea. O să mă răzbun pentru tot ce mi-ai făcut. Iar ea te va privi cu prefăcută uimire: cine, eu? Dar ce ți-am făcut, că nu mai știu…”
Curaj!
Cu drag,
Gabriela

19 04 2015
Stef

Buna Anca,
Povara nu esti tu. Incearca pt cateva minute sa privesti lycrurile invers: cune este povara? Tu esti povara mamei sau mama este povara ta?
Cine se doreste a fi acceptata?
Ai o varsta la care femeile se intretin singure (chiar daca in Romania nivelul de trai permite greu asta). Daca banii nu ajung poti sta cu o prietena, doua.
Gandeste-te la variante.
Gabriela ti-a deschis o foarte buna perspectiva.
Ps: parintii nu doresc raul copiilor, doresc binele lor, insa in mod neconstient, cateodata….fac mai mult rau. Atat se pricep ei sa faca, gasesc uneori solutii inadecvate. Insa noi suntem responsabili de vietile noastre si suntem datori noua sa ne construim (cum spune si Gabriela) asa cum ne pricepem noi mai bine…o viata decenta si satisfacatoare.
Anca! Solutii exista. Este momentul sa incerci sa le accepti si sa incerci. Daca ai curaj sa rnunti la viata, ceea ce presupune o doza enorma de curaj, este clar ca ai curaj sa „risti” in a alege o solutie (ca de exemplu, sa te muti din acea casa).

23 04 2015
Cosma

Eu te -as indruma sa iti faci prieteni noi , cu pasiuni comune. Sa stai de vb cu persoane pozitive. Ai un lucru ce te anima? Realizeaza-l! Studiaza, fii mai buna in ceea ce iti place! Ai 30 , nu 80 ! 🙂 lumea e mare ! Ai o viata ! Doar una! Traieste-o 100%!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: