Em

17 01 2015

Hei, as vrea sa ma ajutati. Stiu ca toti de aici aveti povesti interesante si triste si toti aveti motive adevarate.Dar eu..nici nu mai stiu cum a pornit totul. Cred ca am depresie. De ceva timp sunt trista fara niciun motiv, simt un gol imens pe care nu-l pot stapani.Nu mai imi place viata, urasc totul. Tot ce iubeam sa fac acum nu mai imi place. Simt cum traiesc degeaba. Ideea e ca nu simt nimic, nu mai imi place de nimeni, nu mai vreau sa am viata aceea de liceu din filme(am 16 ani), nu mai vreau nimic. Nu reusesc sa imi amintesc cum a inceput totul, dar incetul cu incetul nu mai ma bucur sa traiesc. Nu mai sunt fericita, nu ma mai pot bucura ca inainte cand radeam din orice si ma bucuram de orice chestie marunta si imi doream sa am nu stiu ce viata si faceam tot posibilul sa imi indeplinesc visele. Nu, nu mai sunt asa. Ma doare gatul incontinuu, mi-e greu sa stau in picioare, pur si simplu imi vine sa ametesc parca si o data am si vomitat, respir greu, de multe ori simt ca nu mai am aer, de parca m-as ineca. Noapte, mi-e greu sa adorm, toate esecurile si dezamagirile din viata pe care nici nu le bagam in seama pana acum imi vin in minte si gandul de a-mi lua viata ma tine treaza. Si pofta de mancare mi-a scazut treptat..imi vine greata doar cand ma uit la mancare. Imi vine sa plang pentru niciun motiv, doar ca nu mai suport asta. Am probleme cu concentrarea, gandurile sinucigase imi vin repede in minte si tot ce imi doresc e sa ajung acasa sa ma culc sa uit de tot sau doar sa ma tai. Incepe sa-mi fie frica sa traiesc, mi-e frica cand ma gandesc cat mai am de trait, mi-ar placea sa termin totul acum. Tot ce fac parca mi se pare gresit, chiar daca in realitate nu e, nu-mi place nimic. Inainte gandurile sinucigase imi veneau doar cand eram singura, dar acum si cand sunt cu prietenii si ma distrez ma gandesc la asta. Iubesc sa ma tai…pur si simplu imi place sa-mi vad sangele, simt ca traiesc, dar taieturile au inceput sa devina vizibile zilele trecute si acum imi pare rau, desi as vrea sa o fac din nou, mi-e frica de reactia celorlalti. Mi-e frica daca cineva va vedea din greseala si ma va intreba, o sa-i mint normal, ca a fost pisica, dar e greu sa te uiti in ochii cuiva si sa il minti asa. Si daca isi vor da seama? Cum sa le explic….viata mea e super, doar eu sunt problema. N-am niciun motiv sa ma sinucid, daca te gandesti la viata mea. Dar ceea ce nu stie nimeni e depresia prin care trec care nu stiu cum a pornit sau de ce. Am vrut si eram hotarata sa ma sinucid, dar deodata mi-e frica..as vrea sa vorbesc cu cineva inainte. Mi-as dori sa vorbesc cu ai mei, sa merg la un psiholog care sa ma ajute, sa fiu din nou eu. Dar imi vine sa plang doar cand ma gandesc cum o sa le spun, nu stiu cum sa o fac. Stiu ca am nevoie de ajutor, dar nu cred ca m-ar putea ajuta cineva si singura nu pot.E asa complicat incat tot ce vreau e sa mor si gata. As vrea sa imi spuneti cum sa le spun alor mei de depresie si cam ce se intampla la psiholog.. adica cum ar putea sa ma ajute? Sau voi…nu stiu, aveti niste idei cum sa ma simt mai bine, cum sa iubesc viata din nou?
Serios, cand recitesc asta, chiar imi vine sa plang…nu stiu cum o sa fiu in stare sa vorbesc cu altcineva despre asta. Mama a observat ca sunt trista si a facut azi o gluma „Sper ca nu ai vreo depresie” si a inceput sa rada, ce ma abtineam sa nu plang. Am ras fortat. Mi-e frica de cum vor reactiona. Vor crede ca e o gluma sau ceva, vor spune ca de fapt n-am nimic…sau nu stiu, nici nu stiu ce sa le spun, cum sa le spun?

Anunțuri

Acțiuni

Information

10 responses

17 01 2015
Maria Dana

HEI, EM am citit cu atentie mesajul tau !Incerc sa te ajut cum pot eu!In primul rand doresc sa-ti spun ca a avea depresie nu este o rusine, ai nevoie de ajutor mai ales ca ai inceput sa te ranesti fizic!Trebuie sa-i spui mamei tale situatia prin care treci si impreuna sa luati o hotarare de a te vindeca!Nu-i o rusine sa mergi la psiholog chiar si la psihiatru( daca este nevoie de ceva tratament medicamentos).Am observat ca ai inteles ca nu te poti ajuta singura,si asta inseamna ca esti pe drumul cel bun!Vorbeste cu parintii tai urgent si sa nu-ti fie teama de reactia lor,sau rusine!Fi convinsa ca nu vor reactiona in defavoarea ta, nu te vor certa si nu te vor face sa-ti fie rusine!Inca ceva,multi adolescenti trec prin perioade de depresie, de lehamite! Nu esti singura !

17 01 2015
Lalena

Nu ştiu de ce ar trebui să îţi vină să plângi pentru că ai o problemă şi vrei să o rezolvi, indiferent de ce vârstă ai avea. Sunt oameni în toată firea care plâng ca nişte copii, pentru că nu mai au şaisprezece ani şi pentru că au pierdut, de atunci şi până în prezent, şanse bune şi oameni frumoşi. Nu ai de ce să te simţi prost. A, ba da. Că ai greşit faţă de tine. E dureros şi că, încă nu ştii că ţi-ai rănit părinţii sau oamenii care te iubesc prin acţiunile tale, dar cu dragoste şi răbdare, se mai trece peste asta, dacă se vrea. Pe când atunci când tu te pedepseşti pe tine, treburile se schimbă şi nu mai pare să fie atât de uşor. În timp, îţi va fi greu să te ierţi şi vei începe să te urăşti şi mai tare. Fă tot ce poţi să nu ajungi acolo, pentru că vei repara greu. Şi nu merită.

Vârsta pe care o ai e una complexă. Asta e perioada în care ai cele mai multe întrebări şi cele mai puţine răspunsuri. Frustrează, dar dacă ai răbdare, apele se vor limpezi. Am douăzeci şi şapte de ani şi încă mai am seara puse pe pernă o parte din întrebările care datează din perioada de atunci. Majoritatea trece prin ea. E examenul vieţii pentru mai departe. N-a zis nimeni că-i uşor, dar n-a zis nimeni nici că nu merită să-l iei, doar ca să vezi ce se află după ce îţi închei cu bine lupta, chiar dacă ieşi puţin şifonată. Privind în urmă, mă mir că am supravieţuit adolescenţei mele, dar jumătate din ceea ce ştiu şi am învăţat şi simţit, acolo se găseşte.

Sunt momente când nu mai ştii ce să faci, când nu mai ştii de ce faci ceea ce faci, când nu te mai satisface nimic, nici soarele de afară, nici mâncarea, nici muzica, nici cărţile, nici pasiunile tale, nici oamenii din jurul tău şi prinzi ciudă pe realitate, pentru că nu-i adaptată conform viselor pe care le-ai avut şi dorinţelor care ţi s-au spulberat. Asta nu se întâmplă numai când creşti mare. Li se întâmplă mai multora decât ai crede. Nu eşti singură în dezamăgirea asta pe care o resimţi până ţi se face rău.

Ca să îţi declari o stare sufletească din care crezi că nu mai e ieşire, nu înseamnă că trebuie să minţi. Cum să minţi când toată existenţa a ajuns să te doară şi să zici că nu-i aşa, doar ca să crezi tu că alţii se vor simţi mai bine decât ar şti adevărul? Ar trebui să îţi pese de cum te simţi tu, cel puţin în prezent şi apoi să te apuci să le uzi altora compresele, dacă îi apucă febra în urma a ceea ce aud sau văd sau află. Dragostea e nesfârşită, dar nu toţi oamenii sunt de acord. Cine te iubeşte cu adevărat, o să te scoată din asta.

Când pasiunile pe care le ai încetează să te mai mişte, trebuie să faci o pauză şi să te uiţi mai bine în sufletul tău. Fie iei o pauză, ca să te aduni, fie găseşti un alt punct de sprijin, tot în tine, care să te ajute să înaintezi până îţi va fi uşor să te mişti singură, fie te refugiezi în ceva ce nu te răneşte, ci te ajută să te vindeci. Să pui mâna pe lamă nu-i o soluţie şi nu-i nimic blând în a îţi chinui carnea doar ca să te iluzionezi că te doare mai puţin. Ştiu că poţi să înţelegi lucrurile astea, oricât de tare de toate.

Nimeni nu trăieşte degeaba şi oricine, dacă vrea, poate să fie util. Dacă simţi că toate ţi se adună strânse ghem în inimă şi te sufocă, dă-ţi timp să desfaci ghemul ăla, ca să înveţi să respiri cu uşurinţă. Mulţi vor vrea să te ajute, dar dacă nu vei fi tu prima, s-ar putea ca firele alea de ghem să se încâlcească şi mai tare. E frumos să ai pe cine te baza, dar în primul rând trebuie să te bazezi pe tine. Tu ştii dacă ceva te doare, te bucură, te mişcă sau te face să plângi. E bună şi părerea altora, pentru că îţi arată ce crede şi cum vede lumea, însă mulţi critică sau privesc cu ochi răi stările astea, în general, nu neapărat în privinţa ta. Au şi ei belelele lor, frustrările lor şi proiectele sfârşite în şanţ, dar din câte am reuşit să mă conving, a face un bine, dacă ai cu ce, nu costă nimic pe cel ce-l face, iar celui care i se face, i se dă o motivaţie. Poate de asta ai nevoie. În mod normal, tu ar trebui să ştii ce-i cu tine. Ştiu că viaţa dă prea puţine satisfacţii, dar e mai bine decât deloc.

Soarele tău e un pic cu dinţi, aşa că nu te mai pripi cu deciziile proaste şi nu te mai otrăvi cu gânduri care să îţi aducă sfârşitul. Viaţa are multe capitole frumoase cu care vrea să îţi facă, cunoştinţă. Pentru ce să închizi tu cartea? Tu ai dreptul să o scrii, nu să o închei. Consideră că viaţa este o pagină albă peste care tu înşiri tot ceea ce ţi se întâmplă, bun sau mai neplăcut. Eşti responsabilă pentru ea, chiar dacă ai primit-o de la mama ta. E şi ea responsabilă, la un anumit nivel, dar nu va sta mereu lângă tine şi ce-ai să te faci atunci? Confruntă-te cu anumite părţi delicate prin care treci, încet, cu grijă şi răbdare, nu cu sabia scoasă, că îţi face rău şi chiar nu e în regulă să te războieşti tu cu tine, de dimineaţă până seară.

Simţi nevoia să stai de vorbă? Fă-o, că nu va şti nimeni cum să tragă afară cuvintele din tine, dacă nu îţi dai şi tu acordul pentru asta. Cotrobăie în mintea şi sufletul tău şi pune-ţi pe foaie, ca să îţi fie mai clar. Nu le lăsa să se adune, pentru că nicio răbufnire nu e sănătoasă. Fruntea sus, chiar dacă îţi vine să plângi. Măcar ştii că inclusiv cerul îţi priveşte lacrimile. Pentru ce să te ascunzi ca un animal rănit când există sigur oameni care vor să te ajute şi să fie lângă inima ta mică şi plină cu tristeţuri şi neajunsuri? Dă-le şi lor o şansă, dar dă-ţi şi ţie. Fii prietenă cu tine.

18 01 2015
Lucia

Buna Em!
Numele meu este Lucia, ma bucur foarte mult ca ne-ai scris. Ce mult mi-as fi dorit ca la varsta ta sa fi avut si eu curajul tau, sa scriu, sa cer ajutor, chiar si virtual, sa accept ca nu sunt bine.
Bravooo! esti o invingatoare doar prin faptul ca ne-ai scris 🙂 crede-ma!!!
Cum sa iti explic, cum te vei simtii peste cativa ani, cand te vei gandi la asta?
Cum sa iti spun, ca o sa spui ” ce copil am fost…ca mica eram, si nu stiam”.
Nu, te rog sa ma crezi, nu iti spun ca esti „doar” un copil care nu intelege, nici nu mi-a trecut prin minte asta.
Asa spunem toti, eu la 24 de ani, cand ma gandesc la cum eram cand aveam 15 ani, altii la 50 de ani cand se gandesc la cum erau la 20, si tot asa.
Traim, invatam! 🙂
Eu nu am avut curajul sa accept ca am niste trairi interioare, care nu erau asa bune pentru sanatatea mea, si uite asa am continuat ani.
Uneori, eram trista din motive banale, uneori parca prineam curaj si imi imaginam cat de multe vreau sa fac in viata.
Si imi puneam intrebari, la fel ca tine.
Ghice ce? nu esti singura, nu suntem singurele, care trec prin asta, si nici ultimele. E ceva firesc, absolut normal.
Cred ca daca nu am simti, nu am fii oameni!:)
Asa ca nu te speria, uita-te in oglinda, analizeaza-te, fi sincera cu tine, da-ti 2 palme si capul sus.
Nu te teme, de reactia celorlalti, chiar si cei mai puternici oameni au avut momente de indoiala, de frica, de panica, momente in care au vrut sa moara.
Aceia sunt unii dintre cei mai puternici oameni, pentru ca au „cunoscut” si deznadejdea.
Am o prietena, foarte buna, practic am crescut impreuna, si ne cunoasem 200% (exceptie facand bineinteles unele mici lucruri pe care niciodata nu le spui, ci le tii pentru tine, nu de rusine, sau de teama reactiei celorlalti, ci pentru ca asa e normal, e ceva intre tine si tine).
Ea obisnuia sa se taie, mi-a spus „tarziu” despre asta, desi noi suntem parctic surori.
„Hey Lucia, azi am fost la facultate si a fost frumos, am venit acasa, si am dormit, eram obosita…aa, si inainte, aum cativa ani, ma taiam, cand ajungeam acasa in loc sa mananc sau sa dorm”.
M-am blocat putin. Stiam ca daca par surprinsa si oripilata de ceea ce a facut o sa se simta prost.
Sincer, nu ma simteam asa. Vedeam un om puternic, prietena mea cea mai buna, care imi spunea ca s-a taiat, si imi spunea ca a fost slaba inainte, ca a plans singura inainte de a zambi.
Si am intrebat de ce nu mi-a spus? Asi fi inteles si am fi trecut impreuna 🙂
S-a uitat la mine si a spus ca de rusine, se gandea ca o sa o vad altfel!!
Nici nu mi-a trecut prin cap asta.
Singurul lucru pe care l-am constientizat dupa ce am reusit sa imi deblochez gandurile a fost teama.
A fost teama de a-mi pierde prietena. Nu imi venea sa cred ca ne vedeam zi de zi, si nu mi-am dat seama.
Imi era rusine, da, imi era MIE RUSINE, ca nu am vazut asta, ca nu am fost o prietena mai buna.
Ce vreau sa spun e ca oamenii care te iubesc, nu te judeca, NICIODATA.
Si stiu ca iti este teama, de ce or sa spuna parintii tai, e normal, e cat se poate de firesc. Mama ta a facut o gluma, tocmai pentru ca nu s-a gandit niciodata ca poate tu nu esti bine. Dar crede-ma daca ar stii, si-ar da sufletul pentru tine, sa iti fie bine.
Stiu ca iti este teama, lucrurile grele le facem in viata cu teama.
Auzeam zilele trecute o actrita buna, care era intrebata la un interviu, daca mai are emotii cand intra pe scena.
Stii ce a raspuns? Ca i se inmoaie picioarele si uneori simte ca se blocheaza, desi face cele mai reusite spectacole, si cand o vezi acolo pe scena, spui ca este in elementul ei. Reporterul a ramas surprins si a intrebat de ce e asa, dupa atatia ani. Ea a raspuns ca ar trebui sa fii prost sa nu ai emotii, sa spui ca nu iti este frica.
Toti ne temem!!
Pueterea vine din interorul tau.
Intotdeauna!
Nu iti fie frica, sau daca iti este, curaj!
Nu esti singura, nu o sa fii niciodata singura.
Schimba-ti viata.
Trezeste-te si alunga gandurile rele, roaga-te la Dumnezeu, asa sincer din sufletul tau de copil. Nu uita ca si EL insusi A FOST COPIL, EL STIE ce simti tu acum si e langa tine!!! MEREU!
Pentru ca singura, nu o sa fii niciodata, stiu ca tot am scris asta si ma repet dar stiu ca ai atata nevoie sa stii, sa simti, ca este cineva „acolo”, care a trecut si trece prin tot ce treci tu, care simte ce simti si tu, care te intelege.
Stiu ce simti, nici nu e nevoie sa te cunosc, sau sa ma uit in ochii tai sau sa imi povestesti mai mult.
Crede-ma…stiu!:)
Nu este durerea ta cea mai mare, nici cea mai mica, toti avem, toti suferim, toti plangem, toti am fost jos, toti o sa urcam 🙂
Linisteste-te pentru cateva momente, nu ai tu toate problemele din lume, si chiar daca le-ai avea pe toate, orice are o rezolvare.
Te rog, sa nu te temi, tu poti mai mult!
Si noi, prietenii tai virtuali suntem aici!
Cu respect,
Lucia

18 01 2015
Victor66

Ai incercat sa dansezi tango? Este considerat terapeutic. Daca esti curioasa sa afli detalii contacteaza-ma pe emailul pe care il las pe blogul tau si la care ai acces ca admin.
PS: nu te speria de adresa, stiu cum suna, dar nu pot sa o schimb si nu ma conectez decat pe ea.

18 01 2015
Dana L

Buna,
Sunt Dana L, si am citit povestea ta.Te inteleg intrucat am trait si eu sentimentele confuze pe care le traiesti tu. Eu mi-am gasit atunci si o „justificare” sa ma sinucid care mi se parea rezonabila si atunci in acele clipe mi se parea singura solutie sa scap. M-am zgariat si eu pe antebrate cu cutit sau surubelnita si imi spuneam ca o durere fizica m-ar ajuta sa nu mai simt durerea din suflet ce mi se parea ca ma copleseste. Dar D-zeu m-a ajutat sa trec peste acele clipe si acum sunt ok. Insa fara ajutor specializat ( medical), cred ca e mai greu sa treci peste depresie. La fel si familia trebuie sa stie sa-ti poata fi alaturi. TREBUIE de urgenta sa le spui prin ce treci, simplu si fara prea multe explicatii amanuntite. Precis ei simt ca e ceva in neregula si te vor intelege, dar TREBUIE sa vorbesti si cu un medic psihiatru sau psiholog. Depresia este o boala perfida si te impinge uneori sa faci lucruri necugetate, de aceea trebuie atacata in forta si primul pas e sa spui ce simti, familiei si medicului. De asemenea acum ai nevoie mult si de Dumnezeu. El e acolo pentru fiecare din noi si trebuie sa-i ceri ajutorul prin rugaciune. Te vei linisti mergand la biserica, sau pur si simplu rugandu-te si acasa.
Sa stii ca simplul fapt ca ai ajuns pe acest site, unde suntem multi ca si tine, simplul fapt ca ti-ai deschis sufletul aici spunand ce te apasa, sunt semne ca vrei sa lupti impotriva dusmanului perfid care e depresia si urmarea ei sinuciderea. Oamenii acestia minunati care gestioneaza acest site si toti ceilalti care scriu aici, toti suntem prietenii tai si toti te sustinem, dar in primul rand tu trebuie sa lupti si sa stii ca trebuie sa-ti aduni toate puterile si sa nu te lasi doborata, trebuie si sta in puterea ta sa devii o invingatoare.
Cu drag,
Dana L

19 01 2015
Nicolae

Buna numele meu este Nicolae am 23 de ani, in jur de 3 ani ma gindesc cum sa-mi pun capat zilelor. As fi vrut sa fie totul altfel, sa am o alta viata alaturi de persoanele ce tin la mine. Totul a inceput atunci cind m-am despartit de persoana pe care o iubeam. Niciodata nu am iubit pe cineva atit de tare ca pe ea insa cu timpul m-am resemnat dar ceea ce s-a intimplat atunci ma schimbat . Treptat a aparut o tendinta de autodistrugere, am inceput sa nu comunic cu familia, am abandonat studiile fara sa spun la nimeni un cuvint, am inceput sa joc si sa pierd sume mari de bani pe care le-am luat de la banca punind in gaj imobilul pe care parintii mi l-au daruit. Nu de curind am primit scrisoare de la banca privind evacuarea locuintei. Parintii sunt departe de mine si ma apeleaza in fiecare zi insa eu nu pot vorbi cu ei, nu am putere sa le spun ce se intimpla in viata mea. Nu vreau sa traiesc, dimineata ma trezesc doar cu un singur gind CUM SA DISPAR.

19 01 2015
Adrian

Draga Nicolae,

Bun venit aici! In „căsuța” ta din coloana aflată in dreapta paginii, pe care am numit-o „Nicolae 23”, vei găsi in curând comentariile membrilor acestui grup virtual de suport.

Cu prietenie,
Adrian

22 01 2015
°toul e prin Dumnezeu si nimic fara El nu este°

Buna.Tu crezi in Dumnezeu?

28 06 2015
IN MEMORIAM

ABIA acum am citit mesajul tau……….COPLESITOR……….
Sper ca ai inceput sa-ti deschizi sufletelul alor tai……….iti vor fi alaturi NECONDITIONAT……..NU RISCA SA SE AGRAVEZE SITUATIA…uneori se aluneca fara sa ne dam seama…iar unele gesturi sunt iremediabile……..nu le face asta parintilor care ca toti ceilalti nu sunt perfecti….si poate te-au dezamagit mai mult sau mai putin………..
Cum esti ?Te bucuri de vacanta ,MACAR CAT DE CAT ???
Scrie-ne macar un rind sa ne linistim………..

4 10 2015
Em

Cat a trecut de-atunci.. Imi amintesc cum a inceput totul, cand ma simteam doar trista si am scris asta https://suicid.wordpress.com/2014/09/20/emmapoh/#comments, iar dupa totul a inceput sa se agraveze, nici nu mai stiu cum. Si ma taiam si imi doream sa ma mor atat de mult, inca nu stiu daca doar exageram sau chiar am avut depresie. Mi-era foarte frica de viitor si cred ca era si din cauza presiunii pe care o puneau ai mei fara sa-si dea seama. Stiu ca anul trecut am fost extrem de nepasatoare despre orice si trista, iar dupa incetul cu incetul am trecut peste.. Adica eram o luna normal, iar dupa din nou o saptamana stateam inchisa in casa si ma taiam si ma uitam doar la filme sau dormeam. Cred ca si faptul ca ma uitam extrem de mult la filme a facut sa ma simt atat de rau. Ma uitam numai la drame si filme mind-blowind cu plot-twist-uri, care te fac sa te gandescti mult la viata si ce rost au toate. Sau ma uitam obsesiv la un serial si dupa cand se termina imi dadeam seama care e viata mea de fapt si nu-mi placea.. Prin aprilie incepusem sa ma simt din ce in ce mai bine, iar prin mai iar avusesem o perioada in care voiam sa mor si m-am distantat mult de anumite persoane din cauza asta.. Iar prin iunie iar am inceput sa fiu ok, chiar nu stiu daca chiar am avut ceva sau doar exageram. Nu am spus nimanui. M-a ajutat mult scrisul, cred ca am scris vreo trei jurnale pline doar despre asta, chiar le gasisem zilele trecute. Si incepusem sa mananc din ce in ce mai multe dulciuri si ma simteam fericita, iar dupa am aflat ca ele contin serotonina si poate de asta. Si acum incerc sa scap de obsesia de dulciuri, deoarece inainte chiar nu prea imi placeau.Si tumblr-ul m-a ajutat foarte mult, asa am gasit persoane de peste tot din lume care erau exact ca mine si pur si simplu simteam ca ma regasesc asa. Nu m-am mai taiat de cand am scris mesajul de mai sus, dar tot mi-au ramas semnele, desi nu sunt atat de accentuate si nimeni nu-si mai da seama de-acum. Cred ca si faptul ca nu mai cred in dumnezeu cam de cand am intrat la liceu m-a dezorientat. Deoarece, pana atunci, credeam ca totul e stabilit, avem un destin, daca ni se intampla ceva rau, ne rugam si gata, daca credem in el o sa ajungem in rai si totul va fi bine si vom fi fericiti…. Dar cand am inceput sa nu mai cred, am inceput sa nu mai cred in mine. In dumnezeu chiar nu mai cred, ci doar in stiinta dar tot mi se pare ca nimic nu are sens. Oricum, simt ca sunt alta persoana acum, adica nici nu stiu cum puteam sa fiu atat de negativista despre orice. Inca mai sunt nehotarata despre viitor si am momente in care mi-e frica de orice si simt ca am anxietate sau cand ma gandesc la viata si cat de ciudat e totul si de ce existam. Dar in general sunt ok. ^_^

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: