Daniela C.

9 11 2013

Disperarea pune stapanire pe om chiar atunci cand crede ca, in sfarsit razele soarelui au ajuns si pe „strada lui”. Nu mai am nici un sens in viata. Tatal copilului meu a plecat dintre noi in 1989 iar copilul meu nascut cu 2 saptamani inainte de a pleca tatal sau, m-a parasit pentru totdeauna in septembrie 2013 fara sa-mi lase macar un cuvant. Ma rog la Dumnezeu intr-una sa-l iubeasca si sa-i dea liniste,caci acest copil a suferit mult in aceasta lume,chiar daca eu mi-am dat silinta sa-i fac viata usoara. L-am crescut singura ,dar se pare ca nu am putut sa-i ofer suficient pentru a-i da suficienta speranta. Il rog pe Dumnezeu sa-mi ia sufletul si sa rascumpere cu el sufletul copilului meu,dar El nu vrea sa ma asculte. Nu mai am de ce sa ma mai agat. De aproape 2 luni imi caut un motiv pentru care sa mai traiesc si nu-l gasesc. Nici macar preotii nu-mi dau voie sa-i fac cele necesare ,pentru ca s-a sinucis…. Stiu ca vor fi voci care sa ma puna la zid, acuzandu-ma de fapta copilului meu…Nu-mi caut circumstante atenuante…dar stiu ca am facut tot ce mi-a stat in putinta sa-i fac viata usoara, sa nu simta ca-i lipseste tatal.Cu toate astea, nu a fost suficient.Nu sunt aici pentru a cauta consolare,nici pentru a ma scuza, ci pur si simplu nu am cu cine vorbi despre disperarea mea. Lucrez cu copii…situatia este si mai ingrata atunci cand sufltu-ti urla de durere sa fii obligat sa canti si sa dansezi…..caci asta trebuie sa-i invat pe micuti. Iubesc copiiii,dar mi-e asa de greu sa vad copiii tuturor cand stiu ca al meu nu mai este niciunde…

Anunțuri

Acțiuni

Information

14 responses

9 11 2013
Adrian

Draga Daniela,

In primul rand, bine ai venit aici! Imi pare teribil de rau pentru pierderea suferita! Dumnezeule, sunt doar doua luni de atunci…

Am simtit nevoia sa iti scriu pentru cateva motive. In primul rand, pentru ca imi pot imagina cat de mare iti este durerea, ca parinte ce si-a pierdut copilul in urma unui suicid. Apoi, pentru ca imi dau seama ca totul este amplificat de reactia preotilor, a Bisericii, a „lumii” fata de gestul lui… iar asta nu te ajuta DELOC!

Tin sa iti spun foarte deschis ca, indiferent de ce spune unul sau altul si indiferent de functia pe care o ocupa unul sau altul, Dumnezeu este Cel care judeca, nu oamenii… Iar El tine cont de TOATE imprejurarile, de toate acele lucruri care, poate, l-au facut pe copilul tau sa se simta coplesit si sa actioneze atat de impulsiv… El, Bunul, va judeca nu doar dupa dreptate, ci si potrivit cu dragostea Lui imensa, de Parinte care Si-a vazut El Insusi Fiul mort si ingropat! El STIE cat de mare este durerea ta, Daniela draga! Roaga-te in continuare, agata-te cu tarie de credinta, de speranta, de Dumnezeu, si El in nici un caz nu te va lasa!

Contrar aparentelor, sa stii ca lucrul cu copiii te poate ajuta ENORM! In paralel insa, cred ca ai nevoie de ajutor! Printre noi, aici, mai este cel putin un parinte care si-a pierdut copilul in urma unui suicid – este vorba despre IM, gasesti povestea lui in coloana din partea dreapta. Asa cum am avut ocazia sa il cunosc pana acum, din putinele noastre interactiuni, sunt sigur ca, in momentul in care iti va citi povestea, iti va scrie cateva randuri, ca de la un parinte indurerat la altul…

Pe el l-am directionat catre o organizatie specializata in problematica doliului, insa am inteles ca interactiunea cu psihologul de acolo nu a fost tocmai inspirata, asa ca nu voi mai repeta acelasi indemn in cazul tau. Te incurajez insa ca, in masura in care te vei simti in stare, sa ceri ajutorul unui psihiatru. Nu inseamna in nici un caz ca esti nu stiu cum, ci doar ca, pentru moment, ai nevoie de un mic ajutor pentru a capata forta interioara de a merge mai departe. Daca nu stii incotro sa o iei, iti sugerez sa incerci sa suni la 116123, la telverdele nostru, si sa le spui ca ai scris aici si ca eu ti-am recomandat sa discuti cu un medic psihiatru. Apoi, in functie de cum merg lucrurile, vedem ce e de facut in continuare.

Nu renunta la lucrul cu copiii! Si, mai ales, sa nu cumva sa te invinovatesti pentru ce s-a intamplat cu copilasul tau. Indiferent de ce spun unii sau altii, sau indiferent de ce ai fi tentata poate sa gandesti ca ar crede unul sau altul, tin sa iti spun ca fiecare dintre noi suntem responsabili pentru propriile noastre alegeri… Tu poti face ORICE si ORICAT, ca parinte, insa nu ai absolut nici un control asupra a ceea ce va decide el legat de destinul sau de viitorul sau… Din pacate… Singura mangaiere, daca poate exista asa ceva in astfel de cazuri, este aceea ca, uneori, atunci cand doare mai putin, te gandesti ca AI INCERCAT sa faci totul pentru el, chiar daca nu s-a sfarsit tocmai bine… In ce masura am reusit noi, ca parinti, sa facem asta, nu vom sti decat, poate, in ziua in care vom sta fata in fata cu Bunul si vom capata raspuns la toate acele „DE CE?”-uri interioare care, desi nu sunt intotdeauna rostite cu glas tare, urla in interiorul nostru mereu…

Prin urmare, te incurajez cat se poate de ferm sa cauti ajutor, sa nu stai asa… Planifica-ti cat mai urgent o vizita la un medic psihiatru si, daca nu iti place cum evolueaza lucrurile, nu te sfiii sa ceri si o a doua, a treia, a zecea opinie daca e cazul… Urmeaza tratamentul pe care ti-l va prescrie, daca iti va prescrie ceva, sau mergi cu regularitate la sedintele de terapie!

Iar, in paralel, cauta sa iti tii timpul si mintea ocupate la maximum… Macar in timpul zilei, pentru ca noaptea nu prea ai incotro…

Cauta sa iti daruiesti dragostea copiilor care au nevoie de tine, nu ii priva de asta… Vei vedea ca, la randul lor, iti vor darui dragostea lor si, intr-un fel ciudat, iti vor darui o farama din puterea lor de a trai, de a zambi… de a merge mai departe…

Apoi, scrie! Scrie aici, oricand, oricat… Ia-ti timp pentru asta si ori de cate ori simti nevoia, opreste-te, plangi… sterge-ti lacrimile si scrie mai departe…

Acorda-ti timp sa ti se cicatrizeze aceste rani cumplit de dureroase! Nu iti voi spune ca nu va mai durea niciodata, pentru ca nu as fi realist, asa cum sunt sigur ca stii deja… Iti voi spune insa ca, in timp, va durea mai putin…

Pe el nu il mai ai… este adevarat… DAR, in acelasi timp, daca este adevarat faptul ca la moarte nu se sfarseste totul, ci doar trecem intr-o alta forma a existentei noastre, atunci te poti gandi la faptul ca, de acolo de unde e, privind lucrurile altfel decat in momentul in care a facut cumplitul gest, fiul tau ar fi poate zdrobit de durere sa te vada suferind atat de mult… Agata-te momentan de asta si, pentru el, daca nu si pentru tine, atunci macar de dragul lui, pentru memoria lui, mobilizeaza-te si fa ceva pentru a merge mai departe!

Iti suntem alaturi si te purtam in rugaciunile noastre, Daniela draga! Eu unul, cu siguranta, ma voi ruga pentru tine!

Cu prietenie,
Adrian

9 11 2013
Daniela

Iti multumesc mult pentru aceste cuvinte,Adrian….offff! Pe baiatul meu il chema Adrian…Era un om cu suflet bun si sensibil…

9 11 2013
Stef

Daniela,
Sunt multi cei de aici care vor citi ceea ce scrii. Cu siguranta sunt sensibilizati de ceea ce spui si se gandesc la repercursiunile pe care le are un asemenea gest. Numai astfel isi pot da seama cata durere ramane in sufletul unui parinte. (Si nici asa suficient, deoarece nu putem intelege zbaterea celuilalt pana nu trecem printr-o suferinta similara, ci doar putem banui printr-un exercitiu de imaginatie).
Nu exista cuvinte pentru a mai spune ceva privind ceea ce tu traiesti acum. Imi pare rau ca esti nevoita sa treci prin asa ceva!
Credinta este cea care te tine in viata acum. Tu cu tine si cu Doamne Doamne aveti de vorbit multe, iar eu cred ca Dumnezeu vorbeste prin oameni.
Daca te gandesti la o sustinere de specialitate, la o terapie care sa te sustina pe parcursul acestei perioade in care tu cu siguranta cauti raspunsuri, te rog sa iei legatura cu Adrian si impreuna te vom putea directiona care un bun psihoterapeut. Daca tu consideri ca terapiile au un cost mare, eu te asigur ca avem si o varianta pe care sa si-o permita orice om de rand. Tu decizi daca doresti acum sa incerci sa mergi mai departe intr-un mod cat mai bun, sa gasesti raspunsuri, sa analizezi ceea ce ai de facut si sa iti gasesti scopul in viata.
Pe acest site mai sunt mame care si-au pierdut copiii……impartasind durerea veti gasi cu siguranta multe cai ascunse de a supravietui!
Va doresc liniste si putere!

10 11 2013
Archanghel.

Buna Daniela,am citit cele scrise de tine,cunosc intre prietenele mamei mele pe una care si-a pierdut copilul,mare fiind.A depasit si in prezent poate sa-si traiasca viata in continuare,departe de drama petrecuta cu mai mult timp in urma.Si in cazul tau,ca si la ea (o cunosteam inca din acele vremuri) durerea isi lasa semnele asupra,si te insoteste peste tot.Lipsita si de sprijinul celui ce ar fi trebuit sa-ti fie alaturi,nu ai cu ce sa compensezi.Toata dragostea ta,a fost revarsata asupra copilului tau,inclusiv,sensul vietii de a trai.Iar acum,e liniste,un mare gol,o lipsa acuta,imensa,umpluta de o mare suferinta.Cam la fiecare secunda,cineva se stinge din viata si altul se naste.La fiecare secunda.Daca adaugi sentimentul de vinovatie alaturi de un viitor incert la batrinete,scena dezastrului interior este pregatita pentru drama.Scuze daca cele scrise apar a fi teatrale,percepute de tine sau altcineva,nu ma pricep sa scriu altfel,dar asa ma simt si eu implicat alaturi de tine.Din moment ce preotii nu permit etc…banuiesc ca esti ortodoxa.Tine minte,SFINTII LUI DUMNEZEU,au murit ca cainii,nestiuti si necunoscuti,fara luminare si fara slujbe,si n-a avut cine sa-i ingroape.Si Doamne,multi au fost NECUNOSCUTI.
Daca asta te mangaie.Viata,este un dar de la Dumnezeu,iar clipa mortii,este stabilita inca din momentul cind ne nastem.Nu stiu ce sa va scriu si cum sa va pot ajuta,dar ma bucur ca lucrati cu copii.Un parinte,scria undeva…mai bine sa stai linga copii caci sint dracusori mici,decit sa stai linga un drac matur si viclean.Prin Pateric,pe undeva,o carte din dogma ortodoxa.Sa nu stati singura,evitati.Stati printre oameni,si cu ajutorul Lui,va veti reveni.Viata ne este data pentru a invata,iar suferinta,este un semn de la Dumnezeu pentru ce-i pe care-i iubeste.Va tin pumnii.

17 11 2013
Daniela

Nu am mai intrat cateva zile pe acest site crezand ca sunt destul de puternica sa pot indura chinul,dar acum am ajuns sa ma tem pentru ca daca pana acum eram un munte de tristete,acum sunt un munte de gheata…ma tem ca nu mai sunt cine eram,ma tem ca nu mai pot simti cum simteam…de ce spun „simt”, caci aproape ca nu mai simt nimic.Offf!Nu mai sunt eu,simt ca nu mai exist cu adevarat!!!Am ajuns atat de egoista incat sa ma gandesc la ce simt eu?Pana acum imi pasa doar de ceea ce simte baiatul meu.Ma temeam doar pentru ceea ce are el de indurat in urma faptei sale,iar acum ma tem ca nu mai simt eu nimic?!Ce este asta?Nu mai inteleg nimic!Inca merg la serviciu si imi fac la fel de responsabil datoria,dar,doar din inertie…nu ma mai incita toanele copiilor,nu ma mai preocupa atat de mult daca le place sau nu ceea ce fac cu mine la curs.MA TEM CA CEDEZ! AJUTOR!!!!

18 11 2013
Stef

„Singurătatea este pentru mine ca o vindecare. Ea da valoare vietii mele. A vorbi si a vorbi e adesea un chin si am nevoie de multe zile de liniste în singuratate pentru a recupera nesocotinta unor cuvinte.” – spunea C.G.Jung, marele psihanalist…..
Daniela, nu te panica. Tot ceea ce traiesti acum este necesar supravietuirii tale. Starile vor veni ca pachete mari si compacte, distincte si ierarhizate longitudinal(in timp). Poate vei avea senzatia ca traiesti cate o saptamana doar o anume stare(asa cum este cea de IMUNITATE). Sentimentul imunitatii ridica un scut de protectie in jurul tau pentru ca tu sa poti rezista durerii acestei pierderi. Vor veni si alte satri brute pe care le vei trai si care sunt necesare reajustarii tale si readaptarii tale la schimbarea si trauma majora prin care treci. Aceste stari, este de dorit sa nu te sperie, pregateste-te pentru ele. Cum? Asteptandu-te la schimbari majore in sistemul tau de valori interioare.
Tot ceea ce se va intampla cu tine in urmatoarea perioada va duce catre o reintegrare a ta in societate, la o readaptare a ta la noile conditii de viata.
Tot ceea ce ai de facut este sa iti doresti sa traiesti, sa rezisti. Si pentru a gasi si o latura buna a acestor schimbari iti propun sa le analizezi, sa citesti despre procesele prin care trece un om in cazul traumelor majore, sa incerci sa te cunosti pentru a nu te speria de ceea ce simti. Starile vin din tine, esti tu! Vin din forta ta vitala, din sistemul tau de credinte si valori. Organismul tau se pregateste si se transforma. Permite-i sa faca acest lucru, permite starilor sa se dezvolte fara a incerca sa le controlezi. Traieste-le! Cu cat le accepti mai usor cu atat ele se vor instala mai repede, se vor sedimenta si vor scadea in intensitate. Caci o noua stare este interpretata de organism si este simtita la un nivel maxim, apoi ea se integreaza in sistem si se dozeaza exact cat este necesar si unde este necesar(in actiuni, mod de gandire, reactii, comportament,etc).
Daniela, nu cedezi ci te readaptezi! Nu vei ramane asa! Este doar o perioada in care schimbarile necesare noii situatii de viata se fac simtite puternic inauntrul tau. Ai rabdare. Nu zic ca iti va fi mai bine sau mai rau, dar stiu ca dupa aceasta perioada vei fi TU!!! Te vei simti tu si te vei regasi! Ai incredere in tine! Noi suntem aici pentru ca tu sa poti inainta fara frica!
Iti doresc liniste si te imbratisez.
Numai bine!

18 11 2013
Archanghel.

Draga Daniela,nu exista cale de ocolire,nici metode de a sari peste.Odata cu trecerea timpului,totul se linisteste.Tranzitia prin cele ce te framinta si tulbura este usurata de ACCEPTAREA a ceia ce este.Nu sta in puterea ta si nu a stat niciodata,sa fi schimbat ceva.Insa poti sa accepti ce este si odata cu acceptarea,pentru prima data,apare posibilitatea de a usura povara prin metodele traditionale de spovedanie,confesiune.Te vor ajuta sa faci fata situatiei tale actuale.Cu prietenie.

22 11 2013
angelina007

Draga Daniela C.
Sunt muta si ma inclin in fata suferintei tale. Ca in fata unui martir. Nu exista loc mai ingrozitor pe lumea asta decat langa sicriul copilului tau. Eu cred cu tarie ca exista doar 2 lumi: Una este viata asta pamanteasca, efemera, un experiment al lui Dumnezeu prin care El incearca sa vada daca sufletul divin primit de fiecare dintre noi la nastere prin Suflul Lui ramane in ciuda obstacolelor pe care El ni le da, neintinat. Suntem de fapt alesi de El sa traim. Are un sens existenta noastra. Sa-i dovedim Lui ca ne-a ales bine. Si lumea cealalta (eterna). Exista insa mai multe usi de intrare in eternitate: Daca vrei sa intri cu drepturi depline, trebuie sa traiesti aici pana la capat experimentul si sa-i ceri lui Dumnezeu sa-ti dea putere sa-l duci pana la capat. Sa asculti de legile vietii, ca si de legea gravitatiei, sa traiesti, sa-ti tii ocupati acesti 50-60 de ani de viata ca sa-i poti cere dincolo lui Dumnezeu dreptul de a fi cu baiatul tau si de a-l salva si a te bucura de el pentru eternitate. Gandeste-te ce conteaza 60 de ani de suferinta comparativ cu o eternitate? Nimic, trec repede. Daca gandesti la rece, 60 de ani nu schimba cu nimic soarta Universului, dar intri pe alta usa daca fortezi acum intrarea, intri pe aceeasi usa pe care a intrat fiul tau si nu-l mai poti salva. Asa ai o sansa. Si noi ceilalti, cu copii, suntem la fel. In lumea asta care asculta de legile fizicii, ale logicii, in care nu exista garantii ni se poate intampla orice, oricand, dar cu voia lui Dumnezeu care ne stie mai bine decat ne stim noi. Suntem niste bieti sobolani de laborator, dar avem ceva divin in noi, ceva ce trebuie sa restituim intact, asa cum am primit la nastere. Si rabdarea este o caracteristica a oamenilor tari. Tu ai dovedit ca esti tare cu varf si indesat continuindu-ti munca. Nu stim ce ne e dat sa traim, dar cred ca daca ne lipseste ceva cu ardoare pe lumea asta, daca trecem cu bine testul acesta pe Pamant, avem dreptul sa primim dincolo tot ce ne-a lipsit vreodata aici. O eternitate.

24 11 2013
Claudiu

Foarte frumos mesaj,m-a impresionat mult,este foarte benefic.
Multumesc.:)

30 11 2013
Daniela

Astazi, de ziua Sfantului Andrei, as vrea sa adresez cele mai sincere ganduri bune tuturor celor al caror nume este legat de numele acestui Sfant, dar, in acelasi timp, ma rog la Dumnezeu sa-i ocroteasca pe toti romanii,caci acest Sfant este ocrotitorul acestui popor. Ma rog Lui, sa aiba grija si sa stearga gandurile negre din sufletul fiecarui om. Ma rog Lui sa lumineze calea fiecaruia, sa aduca fiecrui om numai bine.

30 11 2013
Archanghel.

Multumesc,sintem alaturi de tine

23 12 2013
I.M

” Asa cum am avut ocazia sa il cunosc pana acum, din putinele noastre interactiuni, sunt sigur ca, in momentul in care iti va citi povestea, iti va scrie cateva randuri, ca de la un parinte indurerat la altul…”

Nu am putut scrie pana acum. Am citit, dar nu am stiut ce sa scriu. Pentru ca stiu din experienta mea nenorocita ca nu este aproape nimic de spus. Ca nimeni nu poate intelege prin ce treci. Si astazi am inteles, ca totusi eu sunt printre putinii care stiu prin ce treci. Stiu cum suferi, cum te doare orice secunda pe care o traiesti, cum ai un „ghem” in capul pieptului, care te trage in jos, te preseaza ziua si noaptea si nu te lasa sa te gandesti la altceva. Ca nu mai poti face planuri de viitor. Zilelele alea nenorocite, de la aflarea vestii (sau in cazul meu, din momentul in care mi-am gasit copilul mort) pana la organizarea si finalizarea funerariilor, se invart inevitabil in mintea mea, se reiau ca un disc zgariat si nu mai am altceva in minte. Le retraiesc la intensitate maxima si in timp real aproape. De luni de zile retraiesc acele clipe, minute, ore.
Am incercat cu 3 psihologi, am incercat cu variante alternative. Nu sa uit, asta este imposibil, doar sa mai pot trai. La mine nu a mers nimic. Te rog sa ma crezi ca mi-am dorit din tot sufletul sa mearga. Pt cei din jurul meu. Aici unul dintre psihologi mi-a spus ca este greseala mea. Ca trebuie sa-mi doresc sa traiesc in primul rand pt mine. Eu cred ca a gresit. Poate este important sa -ti doresti sa traiesti macar pt ceilalti.
Singurul „tratament” care ma mai smulge din starea mea cateva ore pe zi, este implicarea in munca.
Asta este cazul meu. Si ti-am povestit de mine ca sa intelegi ca sunt sincer cu tine.
De ce-ti scriu totusi. Ca sa-ti spun ce m-a ajutat un pic. Dar poate a fost picul, care mi-a dat inca putine zile. Nu este vorba ca m-am gandit vreodata la sinucidere.Nu m-am gandit, dar poti muri de tristete, eu sunt sigur.

Cautand solutii …alternative (am incercat „Calatoria” si ti-o recomand, la mine nu a mers, dar cuiva din familia mea, se pare ca i-a folosit) am ajuns la o mare doamna, un om adevarat, care a avut rabdarea sa vorbeasca cu mine ( mai bine zis sa-mi vorbeasca) cateva ore. Trec peste cateva „amanunte” privind relatia mea cu divinitatea. Nu vreau sa intru aici intr-o polemica care nu-si are rostul sau sa jicnesc pe cineva.
NU stiu de ce pierd din mesaje, postez partea asta si revin.

23 12 2013
I.M

Am revenit. Nu este vorba de o „vrajitoare” sau alte prostii. Este vorba de o crestin ortodoxa practicanta. Oricum pt mine nu conta. Dar o spun ca sa lamuresc situatia.

M-a invatat sa fac urmatorul ritual:

Sa aprind lumanari, sa ard tamaie. In acest timp, sa ma gandesc la copilul meu, sa-i spun pe nume, sa-i spun sa ne ierte si ca l-am iertat si noi. Si sa mearga spre lumina. Sa-i scriu o scrisoare, in care sa-mi exprim sentimentele si mai ales dragostea fata de ea si apoi sa o ard. Mentionez ca fata mea murise de cateva luni.
In cazul meu, pt ca mi-am incinerat fata, sa-i ingrop cenusa.

Am plecat …un pic nelamurit si total nehotarat, de la aceasta noua „sedinta” de vindecare. Nu credeam, si nici acum nu sunt sigur mi-am schimbat parerea, in suflet, viata de apoi, etc.

Ajuns acasa, sotia mea, mi-a povestit ca a venit o prietena la noi, care o stia pe fata noastra de cand s-a nascut. Aceasta prietene i-a povestit, ca a visat-o cum striga ca este in intuneric si sa aprindem niste candelabre. In concluzie am facut acel ritual. Nu cred ca este pagan. O lumanare, tamaie, o scrisoare. Si daca este mie nu-mi pasa.
De atunci parca a fost mai …usor. Nu pot scrie ca a fost „bine”. Bine nu o sa mai fie niciodata. Dar parca este un pic mai usor.

P.S. Nu doresc sa starnesc aici o disputa. Nu am de gand sa intru intr-o disputa sau o polemica. Daca puteam sa-i scriu direct doamnei un email, faceam asta. Aceste randuri sunt strict pt ea si ar fi bine sa nu urmeze comentarii …inflamate. A fost singurul sfat care mie mi-a prins bine.

Cu respect,
I.M

28 12 2013
Daniela

Draga domunle I.M.,
am citit mesajele pa care le-ati scris si va multumesc pentru ca aveti puterea de a ma imbarbata desi treceti prin aceeasi situatie.Citisem mai inainte despre necazul dumneavoastra,dar nu am stiut ce sa va scriu,in acel moment considerand ca orice cuvant pe care l-as scrie ar avea darul doar sa rasuceasca un cutit deja existent in rana sangeranda si-atunci am hotarat sa astept sa arda mai mult candela . Eu nici acum nu pot sa percep fapta fiului meu ca pe o fapta a unui adult pentru ca in fiinta mea el este doar copilasul meu. Cu o zi inainte de nenorocire am facut planuri, avea bagajele facute sa mearga la scoala (invata in capitala,noi fiind din provincie). Nu-mi pot imagina ce a declansat o asemenea hotarare. Acceptarea realitatii despre care ne vorbesc toti cu intentia de a ne ajuta, cel putin pentru mine, este de neconceput. Ma trezesc vorbind in casa ca si cum ar fi langa mine. Si,poate ma veti considera „plecata” cu mintea,dar il simt permanent langa mine. Am avut unele vise in care l-am visat si in care am visat ca-l salvam. De cand s-a intamplat nenorocirea asta, candela nu s-a stins, zilnic aprind lumanare, incerc sa aduc bucurie mai ales copiilor,eu lucrand cu copii si va rog sa ma credeti ca il simt alaturi de mine.Iar asta ma mai linisteste si pe mine. Eu nu pot sa va spun decat ca trebuie sa faceti tot ceea ce considerati ca este necesar pentru a va putea simti impacat cu copilul dumneavoastra. Eu asa fac,fara sa-mi pese daca unii sau altii sunt sau nu de acord cu mine. Intrebarea „de ce” va ramane vesnic fara un raspuns concludent. Nu putem decat sa facem supozitii, si-atunci e mai bine sa nu ne mai chinuim cu ea.
Va doresc putere sa rezistati pentru ceilalti dar si pentru dumneavoastra, pentru ca daca dumneavoastra nu sunteti bine nu aveti cum sa aduceti binele in viata lor. Si va mai rog din suflet sa cautati aceasta putere in dumneavoastra, pentru ca daca Dumnezeu ne-a lasat in viata, inseamna ca avem aceasta putere in noi. Rugati-va pentru sufletul copilului dumneavoastra si incercati sa continuati sa iubiti ce iubea ea. Eu asa fac. Baiatul meu iubea copiii,mai ales pe cei nevoiasi sau suferinzi,si-atunci imi indrept faptele asupra lor. Iar sufletul nu-mi mai este atat de greu.
Cu stima,
Daniela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: