Daniel M

2 07 2012

Am ajuns pe acest site la fel ca multi altii, in cautarea unei metode prin care sa reusesc sa pun capat zilelor fara ca cei din jur sa isi dea seama ca a fost vorba de o sinucidere, tocmai pentru a ii proteja. Ultima data cand am incercat sa o fac nu am reusit pentru ca aveam in minte imaginea inmormantarii mele, iar acea imagine durea mai tare decat problemele in sine.

 

Acum sa va povestesc putin din lucrurile care ma fac sa imi doresc in unele momente sa nu mai exist. Stiu, toate lucrurile din trecut ar trebui sa ramana acolo in trecut, iar tot ce ar trebui sa conteze e ceea ce aleg sa fac eu de aici incolo. Am citit multe carti, am facut terapie si cumva stiu ca tot ceea ce voi scrie mai jos sunt doar scuze tampite pentru care nu am inca viata pe care mi-o doresc, iar aceste scuze nu au ce cauta defapt, pentru ca cumva stiu ca felul in care va arata sau nu viata mea depinde doar de mine si de ceea ce aleg eu sa fac acum, iar scuzele, lucrurile care m-au adus aici cumva ar trebui sa moara, si sa nu mai conteze atat de mult.

 

Desi stiu toate aceste lucruri, si in mare parte stiu ce ar trebui sa fac, cum ar trebui sa gandesc, cum ar trebui sa imi reformulez convingerile incat sa fie benefice mie, exista unele clipe in viata cand nu mai pot sa tin sub control gandurile, iar durerea pe care o simt este atat de mare incat ma pune la pamant pentru mult timp. Imi ia mult sa imi revin, si nu dureaza mult acea „revenire” pentru ca cel mai mic lucru negativ care mi se intampla conteaza si ma afecteaza, si ma influenteaza de 10 ori mai mult ca cel mai mare lucru bun pe care il reusesc.

 

S-a intamplat sa am mai multe probleme de sanatate care sa ma faca diferit de cei din jurul meu. Probleme datorita carora nu reuseam sa fiu la fel de puternic ca ceilalti, nu reuseam sa fac lucrurile asa cum asteptau cei din jurul meu sa le fac si cumva simteam tot timpul ca ii dezamagesc pe cei din jurul meu.

 

Tangente cu moartea am tot avut. As putea zice ca am cunsocuto personal de multe ori. Acum sa trecem la ce ma facut pe mine sa imi doresc sa mor, si incercarile mele de sinucidere.

 

Pana pe la 18 ani eu nu eram dezvoltat din punct de vedere sexual, si eram la stadiul de bebelus. Practic urinam noaptea in pat fara sa pot controla asta. Ai mei tot timpul ma certau, si nu ma mai lasau sa beau apa. Copiii prin vecini au aflat de la fratele meu si obisnuiau sa rada pe seama mea. Nu puteam sa mergem in vizita la alte neamuri sa stam de pe o zi pe alta ca eu ma pis in pat si mi s-a reprosat asta. Erau de multe ori dimineti in care ma trezeam, vedeam ca sunt ud, si stateam acolo in speranta ca o sa se usuce pana se trezesc restu. In alte dimineti imi doream sa nu ma mai trezesc deloc. Asa am inceput sa ma simt o rusine pentru toti, si sa imi doresc sa mor. Incercam sa imi tin respiratia, incercam sa ma tin de nas, sa stau cu capul sub perna si sa o apas cu mainile, in speranta ca o sa mor si o sa scap de suferinta astfel. Marele meu noroc e ca am avuto pe Alexandrina. Verisoara aia bruneta. Ea a fost alaturi de mine si m-a incurajat tot timpul. Ma inteles si mi-a dat cele mai bune sfaturi. Venea vara la tara unde stateam si eu, ne jucam, ma plimba cu bicicleta, cantam piese de la vama veche, etc.  Totusi, am inceput sa imi fac prieteni, sa ii aduc acasa in timp ce ai mei erau la munca. Aveam un joc dinala pt televizor si ne strangeam si ne jucam. Problema era ca scumpii mei prieteni ma si furau… Furau casetele mele de joc, sau alte lucruri, si tot eu eram cel certat. Era ciudat… Simteam ca toti rad pe seama mea, ca isi bat joc de mine, si inca de mic aveam problema asta cu atasamentul. Eu la 10 ani aveam prieteni de la care cerseam atentie. Prieteni la care tineam, care imi erau dragi, si carora le ziceam cand altii ii vorbeau de rau, si in situatiile astea tot eu picam de prost, si plangeam si sufeream ca ceilalti nu imi ofera atentia pe care eu le-o ofer. Stiu ca unui amic din copilarie ii scriam scrisori. Tot timpul faceam evaluari tampite si vroiam sa vad care din prietenii mei imi sunt cu adevarat prieteni si ii supuneam unor teste. Adica ma comportam eu naspa intr-o situatie ca sa vad daca ei se mai comporta ok cu mine peurma. Toate astea le faceam in clasele 1 – 4. Inca de mic copil sufeream ca nu am o sursa de afectiune, si nu ma simteam valoros. Nu eram la fel ca ceilalti copii. Am avut un vis la un moment dat pe clasa a-4-a cum ca ai mei m-ar fi vandut la niste canibali, si de atunci cateva zile tot fugeam de ei sa nu ma duca la canibali. E ciudat. Pentru mine inca de micut prietenii erau ceva foarte pretios. Ma atasam mult, cutam sa imi ofere protectie si sa nu ii lase pe altii sa rada de mine sau sa ma batjocoreasca, sau sa ma bata. Cum nu aveam hormoni masculini, si nici nu puteam respira pe nas era greu sa pot sa depun efort, si nu puteam sa fac fata la treburile de acasa la fel ca fratele meu, sau verisorul meu, si tot timpul eram comparat cu ei doi. Ieseam sa ma joc, si aveam cativa prieteni, dar tot timpul faceau ce faceau si ma batjocoreau, ma furau, radeau pe seama mea… Ma simteam un gunoi. Toate astea adunate, intr-o zi cand tata mi-a spus ca daca si in noaptea respectiva mai fac pisu in pat o sa omoare in bataie, iar eu dimineata m-am trezit ud…..am fugit de acasa. Atunci micut cum eram, nici nu mai stiu pe unde am mers, cum am ajuns, cum am trecut strada, insa am fugit de acasa, si m-a gasit o doamna care o cunostea pe mama si ma dus acasa.

 

Logic, viata a continuat, iar frustrarile s-au tot adunat. Am mai fost batjocorit si prin scoala generala, deja eram mai mare, trebuia sa fiu capabil de mai multe, iar eu nu eram. Tot mai multe reprosuri de la ai mei…”nu esti bun de nimic” , „parca esti de pe alta planeta”, „fratele tau la varsta ta facea x lucru”, „verisorul tau are tot 15 ani si merge si munceste si face bani”. Multe nopti in care se imbata si imi tinea morala si eu tremuram tot si de putine ori se abtinea sa nu arunce cu ceva in mine. Intr-o zi dupa ce am strans niste fan cu mama si ea si-a expus nemultumirile fata de mine si fata de faptul ca nu sunt in stare de nimic, am luat decizia…. Vroiam iarasi sa mor. Era seara, ea adormise ca dimineata la 5 urma sa mearga la lucru, iar tata era plecat cu fratele meu in italia. Am mers, am golit niste prafuri dinalea de stropit castraveti in o cana, am pus apa si am baut. Toata noaptea am vomitat. Dimineata plangeam in continu si ma durea enorm de tare ca sunt un gunoi pentru toata lumea. Am luat frumos o funie si am legato in sura de o grinda… In sura era si caruta, si eu m-am urcat pe o roata de caruta… stateam cu funia la gat si tremuram si plangeam si imi veneau in minte verile petrecute cu verisoara mea Alexandrina. M-am gandit atunci la cum s-ar simtii ea dupa ce as muri, si a fost groaznic. Mi-am dat seama ca e incomoda funia. Am renuntat la idee, burta ma durea ingrozitor, am mers la magazin in sat, mi-am cumparat niste fructe si m-am linistit.

 

Nu pot sa neg ajutorul pe care l-am primit de la Dumnezeu. Pur si simplu in drumul meu mi-a dat oamenii si situatiile potrivite pentru a reusii. M-am rugat mult timp sa ma ajute sa gasesc medicii care sa ma faca sa fiu bine, iar pe la 17 ani am fost internat aproape un an la Cluj. Am facut operatie la nas, pentru ca nu imi erau formate nariile. Am mers la urologie mi-au facut operatie pentru coborare de testicoli, si de acolo m-au trimis la endocrinologie unde am primit tratamentul hormonal. Eram la Cluj, in spital si am inceput sa cunosc oameni minunati. Colegi de salon, de etaj, oameni cu care discutam diverse probleme. Vreau sa iti zic ca in nici o noapte nu am urinat in pat cat am stat aici. Eram eu singur, ma simteam liber, ma simteam bine, relaxat. Eram foarte fericit sa fiu aici si sa discut cu oameni care sa imi zica „ce matur esti”. Clujul a ramas astfel in inima mea un oras de suflet. A fost locul unde am cunoscut o cu totul alta lume, care ma vedea total altfel. Probleme s-au rezolvat incet. Astazi sunt sanatos, imi iau injectia, si sunt bine, iar Dumnezeu mi-a indeplinit cererea.

 

Au fost enorm de multe lucruri care au tot contribuit la caderea mea. Multe esecuri. Lucruri pe care nu le reuseam. Lucruri care imi lipseau. Si cand unui copil ii lipseste afectiunea si nu se sitme apreciat de la o varsta foarte frageda, e enorm de greu sa il faci sa te creada cand ii spui „felicitari Daniel”. Acum uneori ai mei ma felicita, incearca sa ma incurajeze dar e tarziu. De multe ori percep ceea ce spun ei ca pe un fel de ironie ca si cand desi mie imi zic ca sunt ok, in sinea lor stiu ca sunt „de pe alta planeta”. Nu ii mai cred. Orice mi-ar zice ca am facut bine, sunt convins ca defapt nu a fost asa bine, si ca sigur se gandesc ca se putea si mai bine. Nu stiu daca reusesti sa intelegi ce vreau sa zic aici.

 

Simt ca prin tot ce am scris pana acum am zis aproape tot ce aveam de zis, si nu stiu ce altceva as putea sa mai zic legat de lucrurile pe care le simt. Sti… e foarte dureros sa sti ca toata viata ti-ai dezamagit parintii prin ceea ce esti, prin ceea ce ai reusit, si esti oarecum predestinat sa ii dezamagesti in continuare, pentru ca nu le poti aduce nepoti, nu poti avea lucruri pe care ei doresc sa le ai. Si daca prin tot ce am facut si prin tot ce voi face ii dezamagesc…. Ma doare si nu stiu daca cineva chiar poate sa inteleaga intensitatea durerii. Ma doare pentru ca in continuare voi fi o rusine in fata tuturor si ma doare ca nu pot sa fiu asa cum si-ar fi dorit ei sa fiu, si cum consider si eu ca e normal sa fie un om. Nu neg ajutorul pe care mi l-au oferit, disponibilitatea de a ma duce la toate spitalele posibile si imposibile, si de a strabate tari in cautarea unui tratament. Poate nu au fost cei mai buni parinti din lume prin unele lucruri pe care le-au zis. Unele reactii pe care le-au avut… Poate prin modul in care incercau sa ma faca sa pun osul la treaba… dar poate nu au stiut cum altfel sa o faca si as vrea sa nu ii invinovatesc cu nimic. Dar sunt parintii mei si vreau sa ii vad mandrii de mine, si simt ca nu o sa o pot face.  Da, trebuie sa accept lucrurile. Dar de ce? De ce as alege sa accept ceva ce pentru alti nu e normal sa fiu? De ce sa accept ceva prin care ii dezamagesc pe toti din jurul meu? De ce as accepta ceva care este considerat un pacat, iar lumea m-ar judeca foarte aspru pentru asta? De ce as alege sa mint zi de zi si sa ascund lucruri? De ce cand merg intr-o tabara si toti aleg sa vorbim despre primele experiente, gen primul sarut, etc eu ar trebui sa inventez povesti? De ce ? De ce sa nu pot sa zic si eu? De ce as accepta asta cand no sa pot vorbi cu nimeni despre iubitul meu, despre lucrurile care mi se intampla… De ce cand ies la o bere cu prietenii eu trebuie sa mint? sa ascund? De ce nu pot fi ca ei? Prefer sa continui sa nu accept lucrurile asa cum sunt. Nu vreau sa ma simt atras de baieti, nu vreau sa am sentimente fata de baieti. Nu vreau sa ma atasez atat de mult de prietenii pe care reusesc sa mi fac. Nu vreau sa imi devina dragi. Nu vreau sa devin dependent de ei. De ce sa nu pot avea un prieten, de care sa nu ma atasez astfel, si cu care cand discut sa nu ma simt ca un copil idiot care nu poate sa isi puna punctul de vedere, si e blocat si nu poate reactiona natural. Nu, lucrurile astea nu le vreau. Nu pot sa accept ca ma simt atras de prietenii mei, si ca imi devin dragi, si ca ma atasez de ei prea mult, desi asta se intampla. Nu pot sa accept ca nu pot sa fiu normal asa cum stiu eu ca trebuie sa fiu, si daca nu se poate sa fiu… poate as prefera sa nu fiu deloc. Dar cumva sa dispar, sa nu sufere nimeni, sa nu stie nimeni nimic de mine, si nici sa nu isi puna intrebarea „Oare pe unde e Daniel, si ce mai face”. Nu stiu sincer… Sunt multe lucruri pe care nu le vreau. Ma intrebat cineva daca le vreau?

 

Durerea asta e foarte mare si nu poate fi explicata. Cand esti in fata unui prieten, si vezi ca ti drag, si te bucuri ca e vesel, ca e ok, dar totusi trebuie sa ai grija ca e un prieten si atat, orice altceva ai simtii tu, e foarte dureros. Te simti asa… un gunoi. E dureros faptul ca simti lucruri care nu e normal sa le simti, si ti-ai dorii sa nu le simti. Nu vreau sa ma simt ca un copil tampit in fata lor, si sa nu am curaj sa zic nimic, sau sa fac nimic. Nu pot sa accept ca ma atasez de prieteni si ca astept atentie din partea lor… Pentru toate lucrurile astea pe care nu le vreau ma urasc. Daca se poate face o shcimbare atat de profunda la o persoana, la mine ar trebui sa se intample cat mai repede ca asa nu stiu cat mai rezist… Nu mi-e teama de ce as putea face, pentru ca nu voi face nimic prin care sa dezamagesc si mai mult de atat. Dar de multe ori am senzatia ca intr-o zi o sa innebunesc. Prea multe ganduri… Prea multe lacrimi… Prea multe lucruri pe care nu le mai vreau in viata mea desi sunt aici zi de zi… Nu stiu pana la urma cum trebuie sa fiu…

 

Si acum am ajuns intr-un moment in care habar nu am ce sa fac. Simt ca niciodata nu am fost bun la nimic, si ca nu am nici o sansa sa reusesc sa fa ceva in viata asta. Nu mi-ar placea sa traiesc zi de zi muncind doar ca sa supravietuiesc… Mi-ar placea o viata plina de activitati, plina de oameni. O viata in care sa ii ajut pe cei din jur sa reusesca, si nustiu.. nu vad nici o sansa sa reusesc sa am toate lucrurile astea. As vrea sa ma simt puternic, sa nu am nevoie de asa multa afectiune, sa nu ma atasez asa mult si sa ma pretuiesc, sa ma simt mandru, valoros… Dar sunt prea multe lucruri care ma fac sa fiu convins ca sunt un rahat si ca nu merit sa traiesc si ca aduc multa suferinta celor din jur, si ca incurc lumea zi de zi. Nu am excelat niciodata la nimic, nu am fost bun la nimic, si simt ca dezamagesc. Nu pot sa vorbesc asa cum mi-as dorii cu oamenii din jurul meu. Parca toate subiectele de discutie le-au luat deja altii iar eu nu mai am nimic de zis. Sunt de obicei tacut, si mi-e greu sa vorbesc. Stiu ca ar trebui sa o iau de la 0 dar pur si simplu nu ma lasa problemele si gandurile din trecut. Sunt prea convins ca nu sunt bun, ca nu sunt normal incat nu pot sa am alte convingeri mai pozitive.

 

Imi cer scuze ca am scris asa mult. Dar daca ati avut rabdare sa cititi tot…va multumesc.

 

Anunțuri

Acțiuni

Information

16 responses

3 07 2012
Vlad

Salut Daniel,

Trebuie sa fii o persoana incredibil de puternica sa poti sa cari asa povara. Dai dovada de o maturitate si de o capacitate de intelegere incredibila.
E prima data cand citesc pe aceasta pagina si realizez ca e o colectie de strigate, desi oamenii intra aici pentru dialog.
Mi-ar placea sa existe dialog. Sper sa raspunzi.

Vlad.

3 07 2012
Daniel M.

Sigur, poti sa ma intrebi orice, sau sa discutam despre orice. Dupa un timp inveti sa rezisti. Vin si momente cand nu mai poti, dar partea frumoasa e ca aproape tot timpul apare un om, un prieten si iti intinde o mana, iar asta mi se pare fascinant.

5 07 2012
Maria

Hmm…..banuiesc ca ai peste 20 de ani. Ideal ar fi sa te intreti singur si sa te dezlipestei de familie. Nu pentru ca ar fi nociva, insa prezenta lor te face sa te simti anormal. Da, esti atipic. Nu te inscrii in ceea ce societatea numeste „normal” si totusi….acest fapt a existat de cand pamantul. (vezi Leonardo da Vinci, Alexandru cel Mare….etc etc). Toata istoria este plina de barbati cu ganduri pentru barbati…Mda, poate este greu cand realizezi ca esti…altfel decat probabil sperai sa fii, insa ai constientizatt asta. Si ? Viata este frumoasa atata timp cat construiesti frumos. Greu, greu sa construiesti o lume pe langa tine, nici nu vreau sa-mi imaginez cat de greu iti este…nici nu imi pot imagina. Insa sunt multi ca tine, totul este sa li te alaturi, sa te accepti si sa incerci sa..construiesti ceva al tau pe langa ceilalti. Nu rezolvi nimic daca te opui, daca te simti „bun de nimic” raportand identitatea ta la ceea ce majoritatii li se pare „normal”. Sfaturile sunt de prisos, de altfel, nici nu mi-as permite sa dau sfaturi. Doar un om ca tine poate intelege probabil cat mai aproape de ceea ce simti, de aceea ce transmiti. Sper sa ai forta sa gasesti o cale de a adera la un grup adecvat si de a interactiona cu cei asemeni tie. Mult noroc !

6 07 2012
Daniel M.

Macar daca ar fi asta singura problema…. Insa sunt celelalte. Convingerile atat de puternice ca nu pot, ca nu voi reusi, ca sunt slab, anormal ca si intreg, nu neaparat din cauza mai sus mentionata. Anormal pentru tot ceea ce sunt, gandesc, etc. Nu prea poti sa schimbi asa usor niste convingeri negative construite si consolidate si reconsolidate zilnic pe o perioada de 22 de ani… Sunt automatisme foarte puternice… Reactii automate, stiluri de a interpreta lucrurile in mod automat, etc etc etc…. Imi este foarte greu sa pot sa ma simt valoros, mandru de mine, si defapt nici nu stiu daca este normal sa imi doresc sa ma simt asa.

6 07 2012
Maria

Un prim pas a fost facut prin a constientiza toatae acestea, insa numai un specialist te va putea ajuta, iar mai apoi, un mediu in care sa te poti exprima….Imi imaginez ca problemele sunt multe iar complexitatea lor au nevoie de competenta unui psiholog. In cel mai bun caz, vei face terapie pe tot parcursul anilor tai de viata…Oricare ar fi inclinatiile tale sexuale, problemele sunt in mare parte de alt ordin, iar tu va trebui sa te definesti ca persoana, ca om, ca intreg caracter. Nu pot decat sa iti urez succes si vointa pentru a tine piept vietii ( va fi greu sa te lupti cu tine )……

9 07 2012
Daniel M.

Multumesc pentru raspuns. Intradevar sunt mult mai multe, si mult mai complexe si de undeva va trebui sa incep crearea propriei mele povesti… Doar ca in unele clipe e tare greu… Si sti de ce? Doar pentru faptul ca ai vrea sa iti fie cineva alaturi, sa iti ofere putina afectiune… atentie, etc. Indiferent cine ar fi persoana.

6 07 2012
prospetzica

Dragul meu..ceea ce simti tu vizavi de barbati se numeste homosexualitate si crede-ma ca numai un ingust la minte te poate condamna pentru asta, pentru ca homosexualitatea, daca este inascuta, este un dat biologic care nu poate fi judecat in termeni de morala. Iar daca este dobandita, daca e alegerea persoanei, iarasi nu are de ce a se amesteca cineva atata timp cat nu contravine legilor si nu lezeaza pe nimeni. Una din cele mai luminoase minti din istoria omenirii a fost cea a homosexualului Leonardo da Vinci. Are cineva nervii sa spuna acum ca a fost un degenerat anormal? Lupti pentru tine si indiferent de monstrii din tine ai invins.. nu stiu daca stii engleza, dar daca da… Anglia este tara de care ai nevoie!!! Daca nu stii inca… invata si pleaca! Lasa smiorcaielile.. ai stofa de invingator, mai trebuie sa-ti demonstrezi doar tie!!! Pe mine m-ai convins…

9 07 2012
Daniel M.

Nu as fi vrut sa va legati de aspectu asta asa tare…. sunt altele care deranjeaza si mai mult….

7 07 2012
Irina

Draga Daniel,

Ti-am citit povestea si trebuie sa stii ca desi cunosc doar detaliile pe care ni le-ai oferit in acest mesaj, am impresia ca imi esti deja prieten.

Am intrat pe acest blog absolut intamplator, deoarece cautam raspunsuri. Prietena mea din copilarie s-a sinucis acum o luna iar eu tot nu ma pot obisnui cu ideia si nu pot accepta faptul ca nu o voi mai vedea niciodata.

Nu iti imaginezi cata durere, intrebari si nedumerire a lasat in urma ei. E oribil sentimentul cand in timp ce mie mi se parea ca la ea totul este bine, scumpa de ea trecea printr-o perioada dificila, atat de dificila incat nu a mai putut suporta si nu a vrut sa isi impartaseasca gandurile cu mine sau cu oricare alt om care o iubea. Si uite asa a plecat la 22 de ani… Avea o viata inainte cu atatea rasturnari de situatie, atatea surprize si placute, si mai putin placute. Dar asta este viata! Cum altfel sa simtim ca traim? Nu fi egoist, te rog. Nu pricinui durere celor ce te iubesc. Iar aceste persoane nu sunt atat de putine, te asigur! Pur si simplu uneori nu realizezi cat de mult iti pasa de cineva pana cand il pierzi… Tine minte ce a spus G. G. Marquez: „Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa”.

Vreau sa stii ca esti foarte special, iar faptul ca altii te considera „de pe alta planeta” te face o minune pe pamant! Nu sunt doar cuvinte, sa stii. Nu obisnuiesc sa trimit mesaje pe bloguri sau sa comentez. Am inteles asta din modul in care iti expui gandurile. Atat de curat, naiv.Faptul ca esti atras de baieti nu te face vinovat de ceva, nu te face inferior… Renunta sa mai pari altcineva. Fii tu insuti si accepta-te asa cum esti. Si atunci cand vei fi deschis lumii, sufletul pereche te va observa. Cum sa te observe acum, daca te ascunzi de el? Si nu vorbesc doar de orientarea sexuala, am in vedere iintreaga sensibilitate a sufletului de care dai dovada. Faptul ca suntem unici, ne face frumosi. Mai ai rabdare si vei vedea ca iti vei intalni jumatatea. Iti promit ca dragostea e atat de frumoasa! Pentru dragoste merita sa traiesti. „Love will keep us alive”, stii piesa? E despre tine.

Cu mult drag, Irina

9 07 2012
Daniel M.

O alta piesa despre mine ar fi welcome to my life :P. Nu am nici o certitudine asupra ceea ce sunt. Stiu doar ce simt, insa nu am avut ocazia inca sa am o prietena si sa vad cum este. Cand vad in jurul meu cupluri fericite, imi dau seama ca asta as vrea si eu. Dar mi-e teama. Poate prea teama ca nu voi fi suficient de bun si voi fi parasit.. Si cum oamenii isi asuma greu riscuri…

Ar fi mult de discutat, de analizat. Eu o fac de 4 ani. Analizez, citesc, reanalizez. Dar inca nu a un raspuns. Defapt il am, insa sunt ramase traumele si par sa fie mai puternice. Acele lucruri automate, reactii automate, dorinte neimplinite, etc.

9 07 2012
Irina

Nu esti nici pe departe unicul. Chiar si cea mai echilibrata persoana din punct de vedere emotional, uneori (sau chiar des) are momente cand isi pierde calea, isi pierde sinele, nu stie cine e sau incotro sa o apuce. Daca nu toata lumea vb despre asta, nu inseamna ca nu simte astfel. Vreau sa spun ca nu esti singur pe lume 🙂 Mie cel putin imi face bine cand stiu ca nu sunt unica care a nimerit intr-o situatie naspa 😀 Ma mai linisteste.

Oamenii in genere sunt niste fiinte foarte vulnerabile. Sentimentul de echilibru psihologic sau emotional este extrem de firav, chiar si pentru cei mai puternici. Intr-o situatie de criza foarte multi cedeaza sau isi arata adevarata fata. Ce ma enerveaza cel mai tare la rasa asta umana a noastra e faptul ca vrem din rasputeri sa aratam celor din jur ca suntem tari, puternici, stabili, ma am si pe mine in vedere 🙂 Insa in felul acesta, devenim si mai slabi si vulnerabili.

De ce sa nu fii tu insuti? Pentru ca nu stii cum? Poate pentru inceput ai putea sa incepi sa vorbesti cu cei apropiati despre ce te macina. Si sa nu-ti fie frica ca nu vei fi inteles sau ca vei fi luat in deradere. Daca nu te vor intelege, asta e! Cel putin vor cunoaste un alt Daniel, unul care stie sa vorbeasca, sa-si exteriorizeze sentimentele, care merita sa fie luat in serios si doreste sa fie privit ca o personalitate, nu ca pe o copie „nereusita” a fratelui. Ia-o ca pe un exercitiu practic. Cu cat mai des vei face sau spune unele lucruri care pe ei poate ii vor uimi, soca, nemultumi insa tu vei sti ca in mod normal astfel ai vrea sa procedezi, cu atat mai mult vei intelege cine esti si actiunile tale vor deveni firesti, naturale. Vei incepe sa ai incredere in tine si in relatiile cu oamenii din jurul tau. Nu stiu daca ceea ce spun are vreun sens, sper ca ma intelegi.

Din cate am inteles din cele scrise de tine, episodul din viata ta cand ai plecat la Cluj ti-a facut mult bine. Poate ai putea sa te refugiezi acolo pentru o perioada, sau in alt oras… Ai putea merge la o facultate sau niste cursuri. Spui ca citesti mult, te-ai gandit vreodata sa mergi la o facultate de litere sau psihologie?

Referitor la dragoste. Ti-e teama ca vei fi parasit? Eu am avut parte de niste relatii atat de naspa, incat nu i-as dori nici dusmanului asa ceva. Dar partea buna e ca am avut destula minte sa invat din greseli si acum, privind in urma ma bucur ca am dat peste neghiobii aia. Sa nu fi fost ei, nu as fi stiut ce vreau si pe cine vreau sa am alaturi. Si minunea s-a intamplat, am gasit omul ideal pt mine care m-a acceptat cu toate calitatile si neajunsurile mele.

Asa ca, dragul meu, pana nu incerci marea cu degetul nu capeti experienta 🙂

12 07 2012
anonim

stiu exact cum te simti,nu mia parut rau sa iti citesc tot postul,ptr am gasit pe cineva care stie cum ma simt.
Dar eu inca am speranta si credinta in Dumnezeu ca lucrurile se vor schimba.
Poate ca nu am avut aceleasi probleme medicale ca si tine dar mam regasit in multe pasaje.

4 05 2014
Daniel M.

A trecut mult timp de cand am scris aceste randuri pe acest site. De-a lungul timpului am tot revenit aici. Fie pentru ca am vrut sa recitesc eu, sau fie pentru ca am vrut sa iau linkul pentru a le arata unora povestea mea. De fiecare data cand intram iarasi si iarasi ma simteam dator fata de aceasta comunitate de oameni de aici sa continui povestea. S-au intamplat foarte multe lucruri. Multi oameni au venit si au plecat din viata mea si multe decizii au fost luate la ceas de seara.

La aproximativ 30 de zile de la scrierea acestei postari a avut loc un eveniment in viata mea. O incercare. Probabil o ultima incercare. O incercare de a scapa pentru inca o data de tot din lanturile suferintelor care parca nu mai vroiau deloc sa ma elibereze. :). Imi este greu sa descriu emotiile simtite in acele clipe in care durerea era atat de profunda incat as fi facut orice sa reusesc sa pun capat. Nu pot sa explic nimanui acea durere, acel sentiment de goliciune si nonsens pentru tot ce ar putea insemna viata asta vreodata. Moment care pare fara sfarsit. Nu neaparat pentru ca acel moment, stare, ar fi fost una permanenta, fara de sfarsit, fara momente frumoase, doar ca… Acel gand ca mereu si mereu voi ajunge iarasi in aceasi ipostaza si la aceasi dorinta arzatoare de a disparea nu imi mai dadea voie de aceasta data sa renunt sa incerc. Stiam ca asta e noaptea cea mare si ca dimineata nu va mai exista pentru mine. Era un sentiment aparte, o senzatie eliberatoare pe care iarasi nu o pot descrie. Tot corpul meu celula cu celula participa la marele masacru interior. In ciuda eforturilor mele de a termina odata pentru totdeauna orice fel de contract cu viata, cerneala care ar fi trebuit sa acopere hartia demisiei mele din lume nu era vizibila. Am ajuns la urgente, a urmat o perioada lunga de recuperare, o pauza din tot si din toate pentru o vreme… O deconectare de la tot ce se intamplase, de la realitate si o conectare la divinitate. O conectare la acea parte din mine care vroia sa ma salveze si care imi zicea „Nu asa Daniel… Nu asta este solutia. De ce ai facut asta?”. Logic, cunosteam motivele pentru care facusem asta insa din momentul in care am fost pe targa o alta voce a preluat dialogul meu intern, voce care parca nu cunostea motivele sau constientiza ca nu erau suficiente pentru un astfel de gest.

Timpul a ascuns ranile, urmele, atat fizice, vizibile, cat si o parte din cele interioare. Imediat dupa ce am ajuns sa fiu cat de cat stabil si sa pot sa reiau cursul vietii am luat totusi cateva decizii pentru mine insumi.

1. Sa fiu pentru mine eu insumi un adevarat prieten.
2. Sa imi accept situatia, abilitatiile, pe mine insumi.
3. Sa imi acord mie insumi intelegere, rabdare.
4. Sa fac alegerile pentru binele meu cel mai inalt chiar daca pe unii ii va supara uneori una sau mai multe din alegeri.
5. Sa fiu autentic, si sa pastrez in jurul meu doar oamenii care ma accepta asa cum sunt eu.

Acestea sunt o parte din lucrurile pe care mi le-am spus eu mie. Promisiuni pe care mi le-am facut. As putea spune ca m-am luat singur de mana si mi-am devenit propriul meu parinte, care acum are grija de mine, imi acorda intelegerea, rabdarea, acceptarea si creeaza oportunitati pentru mine insumi.

Acum sunt iarasi in orasul meu drag. Orasul meu de suflet. Sunt inconjurat de oameni minunati alaturi de care lucrez si toate lucrurile se indreapta spre bine, spre bucurie, spre viata. E drept. Ca sa pot sa ma bucur de viata a trebuit sa ma uit adanc in ochii mei si sa ma intreb sincer „Chiar nu e nimic pe lumea asta pentru care sa te poti bucura?”. Multe alte astfel de intrebari mi-au fost adresate. Unele de mine insumi, altele de catre altii, insa ele au avut un rol, acela de a ma face constient de frumusetea vietii. Uneori in jurul oamenilor in care ma aflu ma simt precum un copil care nu stie nimic despre emotii, despre managementul lor, insa am observat ca imi ofera multa rabdare si asta e bine :). Incet recapat cate putin din respectul fata de mine insumi, stima si increderea in mine insumi. Cumva, de cand am decis sa fiu prieten cu mine, sa ma accept, sa fac totul spre binele meu cel mai inalt ma simt eliberat, si simt ca pot sa am incredere in mine insumi.

Probabil ca in timp voi continua aceasta poveste pe masura ce ea se intampla :). Ma gandesc ca poate e util cuiva sa stie ca eu am trecut pe acolo si ca totusi poate fi si altfel :D. Daca unii dintre voi ajungeti pana aici cu lectura si daca uneori vreti sa intrebati orice va framanta, scrieti :). O sa va elibereze asta iar eu, in masura experientei pe care am traito o sa va raspund :).

4 05 2014
Adrian

Draga Daniel,

Bine ai revenit! M-am bucurat ENORM citind aceste randuri de la tine! Ii sunt recunoscator Celui care ti-a oferit, intr-un fel, a doua sansa la viata. Sau, de ce nu, o viata noua… Astazi este prima zi din restul zilelor vietii tale! Fie ca restul zilelor vietii tale sa fie infinit mai frumoase, iar tu sa gasesti MEREU taria de a merge mai departe!

Te imbratisez cu drag si, la fel ca orice alt membru cu drepturi depline al acestei comunitati, esti mai mult decat binevenit sa contribui aici!

Cu prietenie,
Adrian

4 05 2014
Daniel M.

Multumesc pentru gandurile bune :). Daca se poate mi-ar placea ca acesta continuare pe care am aduso sa apara sub forma de postare in categoria Daniel M pentru a fi mai vizibila si nu precum comentariu aici.

Sa ne auzim cu bine in zilele care vor venii :).

9 05 2014
Lucia

Buna Daniel…. ma simt mica si rusinata de cat de slaba am fost in momentele grele ale vietii:(. M-a cutremurat sa iti citesc povestea. Si m-am oprit si eu cu un mic comentariu. Sper sa nu te deranjeze. ESTI DE ADMIRAT. ESTI O PERSOANA PUTERNICA SI MINUNATA. Nu am crezut vreodata ca voi „cunoaste” pe cineva care sa aibe atata putere ca tine. BRAVO! FELICITARI!!!TOT INIANTE! Si iti doresc din tot sufletul meu tot ce este mai bun pe lume. Nici nu stii cat de norocos esti si ca exemplu de putere si curaj esti pentru noi toti. Cu stima si admiratie, Lucia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: