Corneliu R

1 05 2010

Povestea mea e una clasică, cam ca toate poveştile de acest fel. Începutul ei se pierde în zorii copilăriei. A avut parte de multe respingeri în dragoste, discriminări, marginalizări şi înjosiri din partea familiei, prietenilor (sau celor care îi consideram prieteni), a societăţii, colegilor de muncă şi uneori chiar al mediului evanghelic. Apogeul l-am atins la sfârşitul anului 2008 când după o decepţie în dragoste şi neglijarea sănătăţii mele şi având un loc de muncă nepotrivit cu capacitatea mea fizică au început să apară probleme de sănătate mai grave şi mai frecvente…totul a durat până prin primăvara anului 2009, când mă hotărâsem să îmi pun capăt zilelor. Auzeam deseori voci care îmi spuneau că sunt nimeni, că nu sunt bun de nimic, că fac umbră pământului degeaba, că nu am nici un viitor…că nu mai are rost să trăiesc. Nu dormeam noaptea, mă chinuiau gândurile, nu găseam soluţii, nu aveam cu cine să vorbesc iar uneori nu aveam nici deschiderea necesară să o fac. Începusem să mă gândesc cum să fac acest gest în aşa fel încât totul să se termine rapid şi fără suferinţă…ajungea suferinţa îndurată şi îmi doream ca acest ultim act al piesei să nu fie sub imperiul ei. Eram pregătit să o fac şi cred că nimic nu m-ar fi oprit să îmi pun planul în aplicare dacă nu aveam o bază moral-creştină. Auzisem destul de des la adunarea în care mergeam că Dumnezeu dă viaţa şi tot El e cel care o cere înapoi, ştiam că Dumnezeu poate ierta orice păcat, aici, în lumea asta când ceri iertare pentru ce ai făcut …dar cum ar putea El să-mi dea iertare dincolo? Aş fi putut zice: Doamne iartă-mă pentru ce voi face? Sigur că nu. Dincolo nu mai există iertare şi dincolo există doar aşteptarea răsplătirii lucrurilor pe care le-ai făcut. Cred că acesta a fost punctul în care Dumnezeu mi-a redat echilibrul şi am decis să lupt. Lupta nu a fost uşoară…niciodată lupta nu este, dar indiferent care ar fi problema există o soluţie. Am avut un prieten care a abandonat lupta şi a decis să facă acest gest, timp de 10 ani mergând la muncă treceam pe lângă casa lui…nu pot să-mi explic gestul meu reflex de a privi întotdeauna înspre camera lui, şi odată privind acolo mă cumprindea un sentiment profund de tristeţe, pielea mi se făcea ca de găină. Nu mai pot face nimic pentru el…dar pot face ceva pentru cei care cochetează cu ideea sinuciderii…mărturia mea e dovada că se poate trece peste un episod atât de negru din viaţă. Nu te lăsa cuprins(ă) de gândul sinuciderii…cere ajutor…sunt oameni gata să-ţi întindă o mână…prinde mâna lor şi dă-ţi o şansă…viaţa e frumoasă, merită trăită şi trebuie trăită.

Anunțuri

Acțiuni

Information

2 responses

1 05 2010
addsalu

Multumesc mult pentru efort, Corneliu! Apreciez in mod deosebit! Mi-am permis sa iti fac o “casuta” in coloana din dreapta (“Corneliu R”), unde am postat corespondenta noastra, pentru ca povestea ta si incurajarile tale sa poata fi citite si gasite usor. Inca o data, multumesc!

Si… stii cum se spune… don’t be a stranger!… Te mai asteptam pe aici, ori de cate ori ai putin timp si cateva cuvinte frumoase de investit!

Cu prietenie,
Adrian

19 11 2012
Claudia G

Buna seara, Corneliu,
Am citit randurile scrise de tine si m-am simtit coplesita.
Ceea ce ai descris se aseamana, intrucatva, cu povestea unei cunostinte. Si m-a facut sa ma gandesc la viata, in general… la viata mea, in special… la ce am realizat si la ce as mai putea realiza…
Multumesc,
Claudia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: