Ramona (1) – „ma simt orfana de tot acum…”

24 07 2008

Buna,

Nici nu stiu cu ce sa incep……

Numele meu e Ramona, am aproape 29 de ani, iar pe data de 19.07.2008, in timp ce eram in vizita la prietenul meu in Chisinau, am primit un telefon de la cumnata mea ca tatal meu a decis sa ne paraseasca , s-a spanzurat in casa de carligul de care se agata opaitul pe vremuri.

Imi cer scuze pentru felul direct in care relatez ceea ce s-a intamplat, dar acum citind despre alti oameni care au trecut prin aceasta durere imensa care ma sufoca, am inteles ca nu pot face fata la ce s-a intamplat singura, simt nevoia sa citesc, sa inteleg, si sa sper ca ma pot impaca ca copil cu gandul ca tata nu mai este si cu modul in care a ales acest sfarsit tragic.

Am luat primul autobuz spre casa, a fost cea mai lunga noapte din viata mea, am crezut ca nu voi ajunge acasa niciodata, cand au secat lacrimile si m-am simtit in stare sa sa vb la telefon, l-am sunat pe fratele meu sa vb.

Mama si tatal meu erau divortati de 7 ani, au avut un apartament pe care l-au vandut divortati fiind, iar apoi si-au cumparat o casa la tara impreuna. Ca si in celelalte cazuri, alcoolul si urmarile lui a dus la aceasta ruptura. Mama s-a gandit ca poate la tara, la aer, cu munca, poate il va mai linisti si se va schimba.

In acesti 6 ani de cand s-au mutat acolo, fratele meu si cu mine ne-am casatorit, el are 2 copii, o fetita si un baiat, dar eu am esuat in casnicie si anul acesta in aprilie am divortat, dupa 4 ani de casnicie si 10 ani de relatie in total.

Tot timpul am sperat ca faptul ca daca eu si fratele meu suntem copii cuminti, ca ii facem cinste cu viata noastra, ca nepotii si iubirea lor neconditionata il vor ajuta sa renunte la bautura. Din pacate lucrurile au evoluat in sens opus, dimpotriva tata a devenit mai agresiv, bea mai mult, cat despre munca la tara, tot greul l-a lasat pe mama. In tot acest timp, mai ales in ultimii 3 ani, au fost f multe episoade in care mama nu a mai rezistat si a plecat de mai multe ori de acasa, dar de fiecare data s-a intors, pentru ca acolo era munca ei de-o viata.

Imi este foarte greu sa povestesc despre trecut, sa incerc sa fiu obiectiva, din pacate eu cu mama de cateva luni avem o relatie f incordata, f rece. Nu stiu de ce, stiu doar ca toata viata mea am stat intre ei, stiu doar ca am incasat eu lovituri ca sa o apar pe ea, stiu doar ca in ultimii ani am incercat sa il ajut si eu pe tata, sa nu ma mai revolt si sa-l urasc, sa incerc sa inteleg ce l-a facut sa bea atat si sa incerc sa-l iubesc neconditionat. Stiu doar ca in ultimele zile am incasat de la mama o rafala de ura si de cuvinte grele, ca el nu ar fi meritat ca eu sa-l iubesc, ca nu a fost tata pentru mine, si ca nu a meritat eforturile sa-l ingropam crestineste si sa cheltuim atata cu inmormantarea.

Dar sa reiau firul evenimentelor, am reusit sa vb cu fratele meu, care mi-a zis cum s-a intamplat. In dimineata de 19 iulie, l-a sunat tata ca el se omoara, ca are totul pregatit si ca daca in 2 ore daca il suna si nu-i raspunde, sa stie ca s-a spanzurat. Fratele meu, dupa o discutia cu el, s-a hotarat sa mearga la el, l-a luat si pe baiatul lui de 3 ani in speranta ca poate ii mai ridica moralul. Imi povestea ca pe drum spre tara se gandea ca ce se face el daca chiar se omoara, pe drum incolo, pt prima data in 6 ani, i-a blocat drumul o bascula care descarca niste nisip la o casa. Totul s-a petrecut in decurs de o ora din mometul in care a vb cu el pana a si-a anuntat sotia de ce s-a intamplat.

Cand a intrat in curte, erau toate usile deschise la casa, de obicei noi intram prin partea jos unde e bucataria, si avem o scara interioara care merge sus la camere, el a intrat in bucatarie cu copilul, il striga, apoi a urcat sus, usa de la camera lui tata era inchisa, singura din toata casa. Pe o comoda din hol a vazut o franghie pregatita. Si pe geamul de sus de la usa l-a vazut, noroc ca copilul nu a apucat sa vada nimic, a reusit prin valul de durere si in socul in care era ca nu mai misca, din instinct a scos copilul afara din casa, a sunat la politie si apoi pe cumnata mea sa vina sa ia copilul. Nu pot sa-mi imaginez ce e in sufletul lui si ce groaza si durere a trait……stiu cat ma doare pe mine, as face orice sa-l ajut.

Cu chiu cu vai au dat de mine in moldova, nu m-am gandit nici o clipa sa las un nr de tel, mai ales ca plecasem pentru 2-3 zile. Am ajuns acasa, am facut un dus si ne-am dus la medicina legala. La autopsie am aflat ca era perfect sanatos, ca nu suferea de nimic, ceea ce face mai absurda moartea lui, ca se tot plangea ca il doare una alta.

Imi era mila de fratele meu, pe toata lumea intreba despre procesul mortii prin spanzuratoare, daca l-ar fi putut salva…..Apoi am inceput sa mergem la preoti sa vedem ce se poate face sa il ajutam. Am obtinut dispesa pentru slujba partiala, era maxim ce putea obtine, dar macar era ceva, ceva ce mai puteam face pentru sufletul lui.

Cel mai greu este si a fost ca rudele lui ne-au acuzat direct pe noi si pe mama ca l-am bagat in mormant……..d-ne cat doare, numai noi stim cat i-am ajutat, asa cum am putut noi, mama nu mai vorbeste cu noi deloc, l-am inmormantat singuri, ea nu a venit si eu ma simt orfana de tot acum.

Ajutati-ma!

Anunțuri

Acțiuni

Information

22 responses

24 07 2008
addsalu

Ramona,

Fii binecuvantata! Stiu, sunt psiholog, dar sunt si teolog si, in cazul tau, acestea au fost primele cuvinte pe care efectiv am simtit nevoia sa ti le adresez.

Esti mai mult decat binevenita aici. NIMENI nu te va judeca ci, dimpotriva, toti suntem dispusi sa ascultam si sa plangem alaturi de tine. Eu insumi, marturisesc, am fost rascolit intr-un fel aparte citindu-ti povestea trista.

Esti o supravietuitoare, stii asta? Exista cel putin doua categorii de oameni care au legatura directa cu suicidul – sinucigasii si supravietuitorii (cei care raman in urma sinucigasilor). Intotdeauna m-am intrebat care dintre categorii sufera mai mult… si are nevoie mai mare de sprijinul nostru, al tuturor… Parerile sunt impartite, dar tind din ce in ce mai mult sa cred ca durerea este mult mai adanca si mai profunda in sufletele celor care nu reusesc sa-si gaseasca pacea, linistea sufleteasca si raspunsul la marile lor „DE CE?”-uri…

Tu provii dintr-o familie dificila, ai un trecut care te-a marcat in mod deosebit, cu multe violente si drame, cu batai intre mama si tatal tau, ceea ce face ca lucrurile sa fie si mai dificile… Apoi, suicidul tatalui tau, durerea fratelui tau si a ta insati, coroborate cu reactia dureroasa a rudelor, de la care ati fi asteptat probabil, daca nu mangaiere sau sprijin, atunci macar… tacere… Toate aceste lucruri te-au marcat, sunt convins de asta. Si, colac peste pupaza, esecul din propria casnicie a venit si el sa completeze acest tablou si asa destul de incarcat si de dureros.

Ramona, imi imaginez acum ca suntem intr-o sala normala, intr-un grup real de suport, unde tu tocmai ne-ai spus povestea ta. Stii ce as fi facut in momentul acesta? M-as fi ridicat si te-as fi aplaudat. Esti o supravietuitoare! Dumnezeu a ingaduit ca tu sa treci prin multe, dar stii ce inseamna asta? Este un verset in Noul Testament in care spune ca El nu ingaduie sa fim impovarati cu greutati mai mari decat putem purta. Mai mult decat atat, scrie ca, impreuna cu incercarea respectiva, El a pregatit deja si mijlocul de a iesi din ea, pentru ca noi sa o putem suporta, traversa cu brio. Ei bine, tu insati esti dovada vie a modului in care a lucrat Dumnezeu. Stiu ca acum iti este greu sa vezi partea buna a lucrurilor, pentru ca, din cauza durerii, a incercarilor, a necazurilor prin care treci, esti cu moralul la pamant. Vei ajunge insa, cu ajutorul Lui, sa privesti in urma la aceste lucruri si sa poti recunoaste Mana Lui si sprijinul Lui in toate cele prin care ai trecut.

Imi este greu sa iti spun acum ce cred ca ar trebui sa faci pentru a iesi la liman. Cred ca, pentru inceput, te-as ruga sa imi scrii mai multe despre contextul tau familial si social, despre mediul in care traiesti. Descrie-mi familia ta, spune-mi cate ceva despre fiecare, incepand cu familia „nucleara”, cum este denumirea ei extrem de pretentioasa in literatura de specialitate (sotul tau, copilul sau copiii – daca ai) si terminand cu familia extinsa – parintii, fratii… celelalte rude (cine sunt cei care te-au acuzat? ce relatii de rudenie exista intre voi? etc.).

Apoi, o sa te rog sa incerci sa imi vorbesti despre celelalte relatii – colegii, prietenii… Practic, o sa te rog sa incerci sa te gandesti la toti cei cu care interactionezi – ce relatii ai cu ei – care sunt prietenii tai apropiati, care sunt amicii tai…

In fine, si cu asta se va incheia acest prim exercitiu, te voi ruga sa te gandesti cat se poate de serios la un lucru care iti face cu adevarat placere, care te ajuta sa te destinzi, sa te relaxezi, sa te „rasfeti” daca vrei. Vreau sa il scrii, si apoi sa il faci efectiv. Te rog sa inchei urmatoarea ta postare cu lucrul acesta.

Poate ca ti se pare ciudat. E normal sa fie asa. Te rog sa faci insa lucrul acesta, si sa ai incredere ca nu iti cer sa faci asta degeaba, daca nu as fi convins ca te ajuta. Fiecare pas este important.

Vreau, de asemenea, sa stii ca nu va fi foarte comod. Unele exercitii vor fi destul de neplacute. Iti vei reaminti o serie de lucruri care te-au afectat, care te-au durut. Iti promit insa ca nu iti voi cere sa faci asta decat in momentul in care voi considera ca esti pregatita, si o voi face doar daca voi fi convins ca asta te va ajuta. Este un fel de terapie de grup, virtuala… Nu am nevoie de nume de familie (chiar daca le vei trece tu voi avea grija eu sa le sterg) si de nici un fel de date personale. Acestea sunt detalii insignifiante. Singurul lucru care ne intereseaza aici este ca tu (si oricine altcineva ne solicita ajutorul) sa fie mai bine, sa reusesti sa treaca peste situatia dificila cu care te confrunti acum si, intr-o buna zi, cand vei privi in urma la tot ce s-a intamplat, sa nu te mai doara atat de tare. Altfel spus, sa ti se cicatrizeze ranile si sa iti gasesti vindecarea si alinarea, cu ajutorul Bunului Dumnezeu si al celor care au trecut prin situatii similare sau care, pur si simplu, vor si au capacitatea, cunostintele si expertiza necesare pentru a te ajuta.

Asteptam, asadar, un semn de la tine.

Cu prietenie,
Adrian

PS – Inca o intrebare – cum te-ai simtit dupa ce ai putut vorbi, in sfarsit, despre aceste probleme atat de intime, stiind ca te adresezi unor oameni care au trecut prin lucruri similare?

25 07 2008
Ramona

Dragii mei,
Mi-ai zis Adrian sa-ti povestesc despre viata mea, despe contextul social in care am trait si in care traiesc.
Inainte de asta as vrea sa vorbesc despre altceva, citind ceea ce s-a intamplat in alte cazuri, la momentul de fata am o mare dilema si o mare neliniste, mai puternica acum decat tragedia care ni s-a intamplat.
Am sa incerc sa expun momentele si intamplarile din perioada adolescentei mele in care s-a intamplat. Intre mine si fratele meu sunt 3 ani jumatate difrenta, dar la scoala erau de 4 ani, asa ca cand el avea bac, eu aveam treapta 1, cand el avea licenta, eu aveam bac si tot asa, din 4 in 4 ani primavara din familia noastra insemna f mult de invatat pentru noi doi.
Aminitirile vin atat de repede si as scrie o gramada de lucruri, mi se pare ca totul are o semnificatie aparte si a contribuit intr-un fel sau altul la ceea ce s-a intamplat, am simtit in ultimii ani ca povestea noastra de familie va avea un final demn de stirile de la ora 5, din pacate chiar asa a si fost.
Dar sa revin, momentele cele mai grele ale vietii mele a fost perioada de liceu, timp de 4 ani am ramas singura cu mama si cu tata, fratele meu mergand la facultate la Bucuresti. Am avut probleme foarte mari la scoala, absente f multe mai ales in clasa a -11-a, eram pe locul 2 pe scoala la nr de absente, probleme cu diriginta, cu toate ca mama a incercat sa-i explice ca trebuie sa ma ajute din cauza problemelor de acasa, dar niciodata nu am neglijat scoala, am fost tot timpul intre primii 10 din clasa, in fiecare an am luat mentiuni. Dar chiuleam f mult, mergeam in baruri, jucam biliard, nu-mi amintesc daca si beam, dar cred ca nu, ca nu prea aveam eu bani de buzunar de acasa….
Cand veneam acasa, de cele mai multe ori tata era baut, deja ii stiam sunetul de la motorul masinii, si imi amintesc cum imi batea inima ascultandu-i pasii cum urca scarile, deja de atunci stiam daca e beat sau nu, daca va fi scandal sau nu depindea de cati bani facuse in ziua aceea, cateodata nu conta. Incercam sa ma feresc din drumul lui. Nu pot sa zic ca am luat bataie de la el in mod repetat, daca ma gandesc mai bine mai mult m-a batut mama pentru tampenii decat tata, cert e ca ale lui erau nejustificate ca nu-l prea interesa pe el ce fac eu la scoala, pe unde umblu. Mama stia de pb de la scoala, de absente etc.
Circul si scandalul incepea intre ei doi, mama cu nervii intinsi, el baut, urletele lor m-au scos de fiecare data din camera sa ma pun intre ei, cuvintele si amenintarile cu moartea la adresa mamei nu ma puteau tine departe de ei. Parca cele mai grave erau cu o seara inainte de teze, de examene etc. Multe din toate acestea nu le ziceam fratelui meu, el era departe, oricum nu putea face nimic de acolo, mama si cu mine am incercat sa ii oferim cat de cat mai multa liniste, dar durea f tare absenta lui. A incercat el sa-l ameninte ca se lasa de scoala, a avut efect 8 luni tata nu a baut, dar a reinceput de Craciun cand a recuperat cu pasi repezi. Cam asa au fost 4 ani, circ, scandal, ca ma trec fiori. LA 16 ani am luat ultima bataie de la tata, a venit acasa si s-a apucat sa-mi explice cum sta treaba cu baietii, intai frumos si apoi vedeam cum se autoalimenta, deja cred ca ma vedea cu ei, apoi m-a facut curva si mi-a tras un pumn in fata de m-am scurs. Cand mi-am revenit am luat o vaza in mana si i-am zis ca daca se ma apropie de mine ii crap capul, si nu a mai indraznit niciodata sa dea, chiar daca ma ma prindea sa ajunga la mama, de dat in mine nu a mai dat. Arunca dupa mama cu oala cu supa, a rasturnat frigiderul pe fratele meu, dar in mine nu a mai dat.
La 17 ani am cunoscut un tip mai mare cu 8 ani, de care m-am indragostit f tare, avea masina, ma plimba, ma scotea in oras, ma mai ducea in mici excursii, timp de un an a fost f bine, pana intr-o seara, ne plimbam pe la mine prin cartier si ne-a abordat o femeie cu un carucior, era sotia si fetita lui. Mi-a zdrobit inima, am pus capat relatiei, el a incercat sa ne impacam, a venit la bloc, ma striga sa cobor, a durut f tare, pe vremea ceea aveam un jurnal, l-a gasit tata a citit in el chestii nu f placute la adresa lui, scriam despre orice imi venea in minte, bune, rele, pb mele, gandurile mele. In aceea perioada ne tatonam relatia cu fostul meu sot care era coleg de scoala cu fratele meu, ma curta, povesteam, mai ieseam cu el la discoteci, tatal meu de cand l-a cunoscut i-a zis ginerica.
Nu stiu excat ce m-a facut sa clachez in clasa a 12-a in decembrie, si am ajuns unde am vrut, de dimineata la ora 8 am luat 2 cutii de diazepam in barul de langa scoala, apoi m-am dus la ora de romana, de unde imi amintesc doar ca imi scriam scrisoarea de adio, stateam in prima banca si plangeam, imi amintesc vag ca ma intreba profa ceva si cand m-a vazut plangand m-a lasat in pace, apoi imi amintesc franturi ca eram in masina celui care mi-a zdrobit inima, cred ca ma ducea acasa, si imi mai amintesc ca am ajuns acasa, nu stiu ore, stiu doar ca mi-a deschis usa mama si apoi a aparut fratele meu, si s-a rupt. Imi amintesc apoi cand am deschis ochii la spital si am vazut groaza din ochii fratelui meu, durerea si ochii distrusi a lui mama, si mi-a parut rau, au vrut sa ma interneze la psihiatrie, dar mama nu i-a lasat, le-am promis ca nu mai fac si m-au dus acasa. Tata nu a stiut niciodata nimic, nici nu a pus intrebari de ce am dormit 2 zile, cel putin nu pe mine, nu am discutat acest moment cu mama si cu fratele meu in detaliu niciodata, doar acum prin prisma celor intamplate cu tata.
La catva timp dupa acest moment ii gasisem din greseala jurnalul fratelui meu, si am cautat doar sa citesc ce a scris el despre tentativa mea de sinucidere, a durut f tare, m-a acuzat de santaj emotional, ca ii distrug familia si nu mai stiu ce scria acolo ca nu am avut puterea sa citsc. Ani m-am intrebat daca asta am facut, dar cred ca nu, stiu ca atunci tot ce imi doream e sa mor, poate moartea mea va aduce liniste si pace, poate tata va renunta la baut.
Poate daca stia, poate daca era la spital poate nu se spanzura, poate daca traia pe pielea lui si ar fi suferit si el, poate se gandea ce durere lasa in urma.
Sunt atat de multi poate, poate daca taiam acel carlig cand am renovat, poate daca ii reparam tv si avea ceva sa-i distraga atentia, poate, poate.
Imi zici Adrian ca sunt o supravietuitoare, sunt, am jurat dupa acel moment ca nimeni, niciodata nu va mai reusi sa ma doboare sa ajung sa imi doresc moartea, poate durerea mamei si fratelui care m-au speriat, poate valul de furie care m-a cuprins apoi, poate ca am reusit in momentele grele de apoi din viata sa imi caut motive sa zambesc cand e greu si simti ca nu mai poti duce, acum cand simt ca nu mai pot, ma duc sa-mi vad nepotii, dragalesenia si zambetul lor inocent, iubirea lor neconditionata ma fac sa ma gandesc ca pana la urma viata merita traita.
Ca niciodata simt nevoia sa vb, dar nu cu cei apropiati pe care ii simt subiectivi, stiu ca nu exsita o realitate general valabila, exista realitatea mea, a ta, a fiecaruia , este vb de filtrarea evenimentelor prin propia noastra fiinta, personalitate, fiecaruia dintre noi ii se pare ca are dreptate si are, din punctul lor de vedere au fiecare dreptate.
Ca sa revin, marea mea intrebare este daca este ceva genetic, daca vor mosteni macar o predispozitie, daca copii mei pe care inca nu-i am vor avea si ei tentative, am avut eu si tatal meu chiar s-a sinucis, ma sperie cumplit acest gand, acest lucru. Ma doare cu atat mai mult, citind povestile de viata acestor oameni, ca tata a amenintat de mai multe ori ca se spanzura si nu l-am crezut in stare, sincer nu l-am luat in serios, desi i-am zis de atatea ori ca nimeni nu merita acest sacrificiu, ca viata are lucruri si bune, ca o sa-l ajut, l-am ajutat cat am putut eu, urma si luam f serios in considerare sa ma mut cu el sa-l ajut. Acum ma gandesc ca poate oricum o facea, ca poate era doar o amanare, ca poate, poate.
Stiu ca nu pot duce, pana acum m-am intarit singura, am plans, mi-am sters lacrimile si m-am incapatanat, dar realizez ca nu e destul, ca am nevoie de consiliere, ca am nevoie de raspunsuri la alt nivel, simt acum ca toata viata mea s-a schimbat definitiv si iremediabil, ca tot ceea ce stiam pana acum nu se mai aplica, ca m-am maturizat, dar cu ce pret??????
Imi doresc f mult sa gasesc caile sa ma impac cu mama, sa reusesc sa fiu suficient de puternica sa fac fata la ce o sa aud, acum nu pot, trebuie sa ma protejez, sa nu cer mai mult de la mine decat pot duce.

Spune-mi daca gresesc,
Cu stima, Ramona

25 07 2008
Ramona

Adrian,
Acum ma duc sa ma intalnesc cu parintele care m-a cununat, vreau sa vorbesc si cu el, sa ma sfatuiasca si el, eu am probleme de incredere in ceea ce priveste institutia Bisericii, dar in el am incredere, nu sunt bisericoasa, dar cred in ceea ce ne invata Biblia, cred in Isus, cred ca D-zeu are grija de noi si are un plan pentru fiecare.
Astept cu nerabdare raspunsul tau,
Cu stima, Ramona

25 07 2008
Mihaela

Ramona, Cali,
Nu am mult timp sa scriu acuma, dar vreau doar sa va spun ca ma gandesc la voi. Eu sunt foarte suparata si nu am cuvinte prea bune de spus pentru acest act de suprem egoism din partea unui tata. Dragilor, incercati sa va gasiti sprijin cat de mult printre prieteni si nici o clipa sa nu va ganditi ca ati fi putut face ceva ca sa preveniti ce s-a intamplat. Rudele tatalui vostru au gandire destul de rudimentara sa se gandeasca ca altul decat el insusi e vinovat pentru ce s-a intamplat…. Fiti tari si in timp veti reusi sa umpleti golul pe care l-a adus in viata voasta una din persoanele care ar trebui sa faca chiar opusul, sa va ajute si sa va imbogateasca viata.

Mihaela

25 07 2008
Edith

Ramona,

am retrait cumva retrospectiv si eu cite ceva din anii aceia cu povestea ta. Si ma doare inima pentru tine. Pentru atunci si pentru acum. Am ajuns departe unii de altii si uite ca ajung sa iti scriu doar in momente triste… dar sa stii ca asa de departe, ne gindim la voi (si al tine si la Calin) Continua sa scrii si sa iti impartasesti gindurile… asa ve stii ca nu esti singura, izolata.

Va imbratisam,

Edith si familia

25 07 2008
Ramona

Dragii mei,
Nu stiu cum sa va multumesc de aceasta surpriza deosebita, parca sunt la emisiunea lui Andreea Marin,:) voi cum ati ajuns aici? Va multumim si eu si fratele meu de gandurile frumoase, cu siguranta m-ati facut sa zambesc in seara asta. Pentru ceilalti care citesc, Mihaela si Edith sunt prietene vechi ale noastre, plecate din tara de cativa ani buni, care cunosc bine familia noastra. Va multumesc din suflet pentru incurajari, fac mult in aceste momente.
Acum am ajuns acasa, este ora 10.00 seara in Romania, m-am intalnit cu mama si am stat de vorba cateva ore bune, lucrurile se indreapta si sunt intr-un mod ciudat in aceste momente fericita.
Nu mai stiu ce sa spun, decat capul sus tuturor, VIATA MERITA TRAITA.
Va pup, Ramona

25 07 2008
addsalu

@ Ramona, Mihaela si Edith – nu doar voi sunteti coplesite, ba chiar si eu insumi marturisesc ca nu am mai trait asa ceva pana in momentul de fata. Dat fiind faptul ca aici apare doar prenumele cuiva, care poate fi fictiv, normal, probabilitatea ca cineva apropiat sa poata citi si, mai ales, face legatura cu persoana reala este extrem de mica. In mod normal, intr-o astfel de situatie in care cineva este recunoscut de altcineva eu unul as fi luat masuri pentru protejarea identitatii persoanei care ne solicita ajutorul. Dar citindu-va randurile, Edith si Mihaela, dintr-un motiv straniu m-am simtit recunoscator pentru ca ati gasit aceste randuri, pentru ca ati recunoscut-o si, mai ales, pentru dragostea si prietenia sincera pe care i-ati aratat-o Ramonei in aceste momente extrem de delicate pentru ea.

Nu pot decat sa va rog fierbinte un singur lucru: sa pastrati discretia maxima in privinta ei si a povestii sale triste. De incurajat stiu ca o veti incuraja si pe mai departe, si ii sunt recunoscator lui Dumnezeu si voua pentru lucrul acesta. Uneori necazurile par a fi atat de mari, incat avem senzatia ca nu mai putem merge mai departe. Acestea sunt momentele in care un prieten, fie el si virtual, este de nepretuit. Din pacate insa, nu sunt toti ca voi. Unii oameni sunt extrem de limitati si, chiar daca relatia de rudenie, de colegialitate sau de simpla amicitie cere altceva, ei pot fi foarte rai si cruzi. Acesta este motivul pentru care discretia, mai ales in cazuri precum cele cu care ne ocupam aici, este esentiala. Nu pot decat sa va multumesc anticipat pentru intelegere.

Edith, as indrazni sa te rog sa ne impartasesti si tu povestea ta. Asa cum ai vazut deja, astfel de povesti adevarate nu pot fi decat de ajutor in momente dificile, pentru persoane care ti-ar putea fi mai apropiate decat crezi. O poti face si sub alt nume, este perfect ok din partea noastra, a membrilor acestei mici, dar – indraznesc sa cred – sufletiste comunitati virtuale.

Inca o data, va multumesc amandurora pentru promptitudine si pentru prietenia pe care i-ati aratat-o in aceste momente Ramonei!

Ramona, voi posta comentariile tale intr-un articol de sine statator si iti voi scrie acolo raspunsul meu. Intre timp, te rog sa nu uiti de micul nostru exercitiu.

Cu prietenie,
Adrian

26 07 2008
Ramona

Buna Adrian,

Am sa incerc acum sa fac exercitiile de care mi-ai zis, mi s-a parut importanta partea cu tentativa mea si cu predispozitiile genetice, exemplul cu fumatul e f elocvent, intr-adevar mama si tata au fost fumatori, eu sunt fumatoare, DAR fratele meu nu, el nu a fumat niciodata, deci se poate cu vointa sa domini anumite predispozitii.
Am sa incep exercitiul cu fostul meu sot. L-am cunoscut in urma cu 12 ani jumatate, la inmormantarea tatalui sau, unde l-am insotit pe fratele meu cu care a fost coleg de facultate si de camera la Bucuresti. E posibil sa-l fi vazut si inainte, dar mi-a ramas in minte acel moment, in special. Imi amintesc din acel moment ca ii admiram taria cu care isi sustinea familia, pe mama si pe sora lui. Nu mi-a iesit niciodata din minte o imagine a lui cum statea langa groapa drept si izolat. Tatal lui a murit de cancer. Era in iarna anului 1996, prin februarie, imi amintesc ca am fost la pomana si am ajutat cu tot ce am putut noi atunci. Cred ca in subconstient a fost momentul in care m-am indragostit de el.
De Pasti, el a venit la noi, suntem din Ardeal, este obiceiul ca a doua zi de Pasti baietii sa ude fetele cu parfum, si el s-a simtit dator sa vina sa ne ude pe mine si pe mama. Nu-mi amintesc foarte multe, dar imi amintesc ca in urmatoarea perioada de timp, in vacantele pana in toamna 1997, venea pe la noi, eu vara jucam f mult baschet, faceam iesiri la padure, aveam tot felul de activitati cu gasca de la bloc, de multe ori fratele meu il chema si pe el, incet s-a integrat, venea la chefurile de la bloc, manca acasa la noi in familie. Tata cand il vedea tot ii zicea ginerica……Imi amintesc ca ma uitam la el cu aceeasi admiratie si ca ma durea ca era indiferent la persoana mea. Ori de cate ori stiam ca vine la cate un eveniment mai organizat, aveam grija sa fiu insotita sa nu vada ca imi place de el….:)
Apoi in toamna anului 1997 am avut majoratul, si l-am invitat si pe el, nu stiam daca poate veni de la Bucuresti, dar a venit. Aveam atunci prieten de care ma despartisem cu o saptamana inainte, dar el a insistat sa vina la ziua mea, asa ca din nou nu eram disponibila. Imi amintesc ca statea rezemat de frigider in hol si zambea oarecum ironic….Poate a fost momentul in care am simtit ca si el simte ceva pentru mie. Nu s-a intamplat mare lucru atunci, dar de 1 noiembrie a venit acasa, a fost la luminatie la tatal sau, apoi m-a sunat si l-am chemat la noi, a venit cu flori si cu o butelie de vin, am stat la mine in camera toata noaptea pe covor, am ascultat muzica romantica si ne-am sarutat. Era dupa episodul cu barbatul insurat. Apoi el a plecat, s-a intors in decembrie, ne pregateam sa mergem la artificiile de 1 dec, cand coborand pe scari, am auzit ca cineva ma striga de afara, era acel barbat insurat, cand am iesit din bloc a fost o scena f urata, acela ma acuza ca l-am parasit pentru altul, ca el ma iubeste si ca cum am putut sa-i fac asta, fostul meu sot s-a enervat si a plecat, a plecat si celalalt, m-am trezit singura in fata blocului. M-am dus dupa el, am incercat sa-i explic ca se terminase de mult si ca ma tot hartuia, nici nu a vrut sa auda. Apoi de Craciun ne-am intalnit, am discutat, ne-am impacat, dar am simtit ca nu ma iertase, dupa vreo 2 ani mi-a reprosat episodul. Totul a fost in perioada in care am avut tentativa de suicid. Relatia noastra pana in primavara nu era foarte intensa, el venea destul de rar, eu aveam bacul, el licenta, ne intalneam maxim la 3 saptamani, cert e ca in mai ne-am certat din motive pe care nu pot sa le scriu, si ne-am despartit.
Ne-am intalnit apoi la Bucuresti la festivitatea lor de absolvire, i-am dus un buchet de flori, si apoi am plecat cu familia la mare. Apoi am avut bacul, adimiterea mea la facultate am picat si am stat un an acasa. M-am angajat prin toamna, nu mai stiu daca eu am vrut sau a trebuit, fratele meu s-a intors in Cluj, s-a angajat, cam la 8 luni s-a mutat de acasa in chirie, nu-mi amintesc exact distante in timp. Prin toamna ne-am impacat, nici nu mai stiu in ce context. Astea se intamplau in 1998. A urmat o perioada f frumoasa in relatia noastra, ne-am distrat, am iesit, am mers in multe locuri, ne plimbam foarte mult, ascultam muzica, a fost foarte frumos. In 1999 fratele meu s-a mutat, deja era prieten cu viitoarea lui sotie, in acel an a murit bunica din partea mamei, ultima. A fost un moment greu pentru mama, murise in bratele ei, a fost foarte afectata. Dar eu aveam de invatat pentru Facultate, imi schimbasem optica, vroiam si eu la Bucuresti, am stat in primavara 2 luni sa ma pregatesc acolo, dar am picat din nou. Am fost foarte deprimata, ma saturasem, nici nu vroiam sa mai aud de scoala, in toamna aproape cu forta, fratele meu si Fostul sot m-au inscris la un colegiu, unde am studiat destul de multa psihologie.
Am uitat de Bucuresti, de alte cariere, au urmat 3 ani buni in relatia noastra, ne mai si certam, in perioada respectiva, mama lui a fost un an plecata din tara, stateam mult la ai lui, la ai mei, dar familia lui nu m-a placut niciodata, simteam asta, am avut un episod urat cu sora lui, a facut o criza, m-a scos afara din casa lor, a aruncat cu farfurii dupa el. El m-a lasat sa plec, nu a venit dupa mine. A durut foarte tare, dar l-am iertat, desi daca ma gandesc scuze nu si-au cerut nici unul niciodata, a fost aprobarea lui tacita fata de facuse ea, din acel moment si-a permis foarte multe rautati, dar nu m-a facut sa renunt la el, ne iubeam. Am considerat ca nu merita, daca noi ne iubim, restul ce mai conteaza? O sa invete sa ma accepte in timp. Apoi s-a intors mama lui, noi ne-am mutat in chirie 6 luni, dar nu am facut fata financiar, eu eram in scoala, si nu ne-am descurcat. Mama lui i-a reprosat ca nu o ajuta, si sora lui era in scoala inca, dar vanduse ap cu 2 camere si si-au luat 3 dupa ce s-a intors, desi s-a dus munca de lamurire sa ia mai bine o garsoniera pentru sora lui, nici nu au vrut sa auda.
In 2001 mama a divortat, nu prea imi amintesc exact, stiu ca tata nu a fost de acord, nu prea a fost la tribunal. Dar au divortat, am incercat sa facem separatia, dar tata nu a fost de acord cu vanzarea, pana nu ne-a anuntat fratele meu ca se insoara in vara 2002, asa ca in martie 2002 am vandut apartamentul, am cumparat casa la tara, dar ne-au lasat sa stam in apartament pana dupa nunta fratelui meu. Asa ca parintii mei munceau la tara, eu stateam acasa si invatam pentru licenta, sesiune, fratele meu isi pregatea nunta, in 11,12 iunie am avut licenta, in 15 era nunta. Eu nu stiam ce voi face dupa, unde voi locui, banuiesc ca si eu ca toata lumea se gandea ca ne vom muta impreuna in chirie, ca ma voi angaja si ca dupa o perioada ne vom casatori. Se pare ca el nu gandea ca noi am discutat cu el ca noi ce facem, el mi-a trantit foarte sec, ” o sa vin sa te vad la tara cand o sa pot”. Era cu o saptamana inainte de nunta, am avut un soc, nu-mi venea sa cred. I-am zis ca nu e cazul, ca s-a terminat si nu trebuie sa se deranjeze. Nu am zis nimanui nimic, la nunta am fost ca si cuplu, le-am spus dupa. Mi-am cautat gazda, m-am mutat la o fosta colega de scoala, apoi m-am angajat in 2 august, m-a ajutat tatal cumnatei mele. Nu l-am vazut multa vreme, cam 3-4 luni pana intr-o zi cand m-a sunat intr-o dimineata daca poate veni pana la mine ca are o pb si sa faca un dus. Era plin de sange, cred ca se batuse, a venit, s-a spalat si a mers acasa sa nu o sperie pe ma-sa. Apoi a trecut timpul, ma mutasem la tatal cumnatei mele, am o stima si un respect pentru el, in momentele grele m-a ajutat, si acum inca o face, nu a pus niciodata intrebari, a fost ca un tata pentru mine si este, D-zeu sa-i dea sanatate.
Apoi incet am reinceput sa ne vedem, de Revelion, de Pasti, in concediu, Intre timp fratele meu si cumnata ne-au anuntat ca vor avea un „puiut”, in vara la 2003 s-au apucat de renovat sa se mute la tatal ei, si eu m-am mutat la tara cu ai mei. Apoi cam in toamna s-au mutat si l-au chemat sa ii ajute, m-au chemat si pe mine, m-a salutat si gata. Nu a schimbat nici o vb cu mine, m-a durut enorm, inca il iubeam, dupa ce am terminat l-am intrebat daca bem un suc, am mers , am discutat, ne-am impacat, dupa 2 saptamani m-am mutat la ai lui, la o luna am stabilit data nuntii.
Nu vreau sa povestesc ce greu a fost sa stau cu femeile alea in casa, in aprilie 2004 am avut nunta, a fost cea mai fericita zi din viata mea, nu m-au interesat barfele si povestile, ma maritasem cu omul pe care il iubeam de atata timp si care ma iubea pe mine si gata…….
E asa de greu, de fapt nunta a fost inceputul sfarsitului, ulterior am aflat ca se casatorise ca sa nu ma aiba altul, ca era singura modalitate de a nu ma pierde….eu imi doream f mult o familie a mea, copii, casa etc…..asta imi doersc si acum, da e alta poveste.
Sper sa nu plictisesc, simt ca ma pierd in detalii, el a fost un capitol si inca este foarte important al vietii mele, a fost refugiul meu, a fost iubirea vietii mele de pana acum. Cred ca l-am iubit direct propotional cu tot ce insemna dezamagirile din familia mea, cu cat era mai greu acasa, cu atata il iubeam pe el mai mult.
In fine, cu banii de la nunta, am intrat intr-un business cu 25%, am avut un club, ne mergea bine financiar, dar si cheltuiam pe masura, in afara ca am luat o dacie, nu am facut economii. Apoi a inceput sa se degradeze relatia cu asociatul meu, si am vadut partea de 25% lui, ne-a luat un an sa recuperam banii, eu m-am angajat la firma mare, eram director pe 6 judete, castigam bine in continuare, am avut o crestere profesionala imporatnta atunci, am luat parte la multe traininguri, simteam ca cresc, ca ma dezvolt. Apoi prin prisma unor alte oportunitati de business, mi-am dat demisia in vara la 2005, care nu s-au concretizat, el investise banii intr-o masina pe care spera sa o vanda la un pret mai mare, dar nu i-a iesit am vandut masina la un an jumatate dupa, cu aceeasi bani. In toamna am mers in Italia in concediu, adica dupa ma-sa care lucra peste vara acolo.
Acum stau si ma gandesc ca nu am mai lucrat efectiv un an si ceva, doar ocazional, am mers la interviuri, nmic nu parea suficient de potrivit pe cat eram eu de „desteapta”, realtiile din casa se dregadau cu famila lui, ne-am mutat in chirie, el castiga pentru amandoi. Nu-mi amintesc foarte bine cum a fost in perioada toamna 2005-vara 2006, stiu doar ca in vara aceea, am intrat intr-o depresie foarte grea, nu-mi gaseam de lucru nimic, nu treceam de interviuri, apoi intr-o noapte m-am trezit pe la ora 3 si el nu era langa mine, era in camera mare statea pe internet pe situri matrimoniale, habar nu aveam ca are adresa de mail, ca stie sa foloseasca messengerul, erau alea cu camere web, si nu pot sa descriu furia ce am simtit-o. Ne-am certat f violent, dimineata i-am spart conturile de pe mail si de de pe acele situri, si ce am vazut si am citit mi-a rupt inima. Ca e nefericit, ca nu-l mai satisfac, ca sunt o povara pentru el, ca ii e mila doar de mine…..ca sunt dizgratioasa ca m-am ingrasat, ma cutremur cand imi amintesc
Mi-am facut bagajele si am mers acasa la ai mei. Pentru prima data nu a venit dupa mine, a vrut sa ne despartim cu adevarat cred acum……Citesc in paralel in timp ce scriu din jurnalul meu, pe care l-am reinceput atunci si doare foarte tare aceea perioada…incerc sa ma concentrez sa scriu fapte si stari dar e f greu….f greu.
Dupa cam o saptamana mi-aexplicat ca nu e nimic adevarat ce citisem eu acolo, ca facea parte din serviciul lui, dar nu l-am crezut si nu-l cred nici acum, dar l-am iertat, mi-a marturisit ca are 10.000 de euro datorii si inca 4000 deja luati pe credit de la banca, nu mi-a spus niciodata ce a facut cu acei bani, dar l-am ajutat sa ia creditul sa acopere cei 10000, asta era in august 2006, pana in noiembrie am reusit sa ma angajez, imi promisese ca s-a terminat si ca de acum va fi bine.
Apoi prin iarna, decembrie, imi zice ca a primit o oferta de la un „amic”, 1000 de euro salariu si dupa un an un apartament cadou, am stat am discutat, pana la urma si-a dat demisia. Cam 2 luni a fost bine, pana intr-o zi am terminat mai repede la serviciu, si am venit acasa pe la ora 2, si am retrait cosmarul din vara, de data asta nu mai statea noaptea, statea ziua pe internet cu „tarfele” lui.
„Bineinteles ca urmat circul, chiar nu mai puteam intelege ce-i in capul acestui om, cum poate ca sa ma raneasca din nou, in acelasi mod, nu intelegeam cine e omul de langa mine, de fapt nici acum nu inteleg mai bine. Nici nu mai stiu cum am trecut peste asta, cred ca eram inca amortita din vara. In martie am vandut masina, dupa atata timp, la un pret de cacat, sincera acum daca ma gandesc, poate a vandut-o mai bine decat stiu eu, tot ce e posbil” …….. am citat din jurnal ca imi tremura mainile pe tastatura.
Dupa 3 zile dupa ce am luat banii, am vrut sa vad cati mai erau, din 8200 de euro mai erau 500, am mai luat un soc, iar circ, mi-a zis ca a dat o parte avans la alta masina si ca o parte a pus la avans la un teren cu acel „amic” care dupa o vreme scurta i-a dat papuci plus inca 5500 de care stiam si eu, luati imprumut de la prietena mea cea mai buna. Nu i-am zis nimic, mi-a fost rusine sa verific, dar dupa 2 luni in care nu venea nici o masina mi-am luat inima in dinti, am lasat deoparte faza sa nu-i stirbesc din barbatie, si l-am sunat, acela a avut un soc, ii daduse bani de avans intra-adevar, dar ii ceruse inapoi dupa cateva zile. In aceste doua luni am incercat sa fac pentru prima data un copil in speranta ca poate isi va reveni, dar nu mi-a iesit, nimic nu mergea bine. Vorbind cu prietena mea si povestindu-i, mi-a zis ca in urma cu un an, inainte de creditul de 10.000 mai luase de la ei niste bani, dar ca aceia i-a dat inapoi, atunci girase cu masina, cu specificatia sa nu stiu eu.
Eram deja obosita sa ma mai cert cu el, i-am spus foarte sec ca stiu de faza cu masina si cu banii, l-am rugat sa imi spuna ce a facut cu banii, a refuzat, l-am rugat sa se angajeze, deja de cateva luni, 2-3, bani constant aduceam doar eu, nu a vrut ca e nimic nu e de demnitatea lui….
A urmat o perioada de raceala intre noi, prin iunie-iulie, aproape ca nu vorbeam unul cu celalalt, eu eram f afectata, ma gandeam f mult ce sa fac, am fost sincera cu mine pentru prima data in relatia asta, mi-am dat seama ca pot ierta dar nu pot uita, ca nu as putea continua fara teama, ca tot timpul cand mi s-ar parea ca ma minte mi-as aduce aminte si ca m-as uita in urma, ca si el chiar daca s-ar indrepta ar face la fel, ca ar trai cu teama sa nu greseasca, sa nu-l cred. Am luat decizia de a pune punct. Nu am facut-o in modul cel mai elegant, in sensul ca i-am spus ca am pe altcineva, a fost o relatie, dar era f recenta, de cateva zile pana la momentul in care am avut discutia finala cu el, nu credeam ca va fi ceva, dar m-am folosit de ea ca argument ca sa nu se roage de mine sa-i mai dau o sansa.
Nu puteam sa il mint ca am pe cineva si sa nu fie asa, stiam ca il va oripila si ca nu o sa ma mai vrea, stiam ca va cerceta asta, am avut grija sa fiu vazuta si sa i se confirme ca e asa. Nu sunt mandra de mine, dar trebuia sa pun punct, sa rup orice sansa de impacare.
Asa a si fost, am divortat anul acesta in aprilie fara avocati, nu am fost pregatita atunci si de tribunal, a durut tare si in aprilie, dar e mai bine asa.
Nici un membru al familiei lui nu m-a sunat cand a murit tatal meu, el mi-a zis telefonic condoleante, dupa ce l-am sunat innebunita pe drumul spre casa sa ma ajute cu bani sa-l ingrop pe tata, aveam in portmoneu 20 de lei, imi datoreaza conform intelegerii 7700 de euro, bineinteles ca nu m-a mai sunat veci, ne-am vazut in seara de dinaintea inmormantarii accidental, nu m-a salutat si nici nu s-a ridicat de la masa, desi eram cu fratele meu.
Cam asta a fost relatia de 10 ani a mea cu el…….
Trebuie sa fac pauza, m-a stors de energie, am sa fac o baie si am sa ies sa ma plimb, sa iau aer, o sa continui exercitiul….doare f tare, dar o sa continui.

Cu stima, Ramona

6 10 2008
amic

Draga Ramona,
M-ai impresionat.
Am o prietena,medic,de la care,sub forma de spovada am aflat despre ceva ce ma framinta,ca si pe tine.
Anume,predispozitia la sinucidere.
Ea vine de obicei din cauza depresiei,care poate fi reactiva[posttrauma ]sau endogena[e un deficit de serotinina=hormonul fericirii].
Poate ne ajuta dragutul nostru[la propriu si la figurat ]psiholog.
Dana[pseudonim],doctorita are un trecut incarcat pe linie suicidara.
O matusa,sora cu bunicul din partea tatalui,a incercat de ,,n”ori sa se arunce in fintina.
S-a facut slujba cu 7 popi,pe vremea aceea,la tara nu erau psihologi si psihiatri,nici medici de familie,doar moasa satului.
Bunica din partea mamei era grefata de pacate de imoralitate[dupa moartea timpurie a sotului ei]si ocultism[sa alunge strigoii,sa dea vaca lapte].
Tatal,orfan de la 9 ani este un depresiv endogen[mereu trist,nemultumit,cu tulburari de somn].
Mama,o depresiva endogena[nu si-a revenit din depresia postpartum[de dupa nasterea celor 2 fete].
Sora mai mare,o depresiva ,autista cu idei suicidare cindva,dar fara tentative.
Este necasatorita,la 46 ani,din cauza complexelor de inferioritate legate de aspectul fizic[desi arata normal].
Aceasta sora mai mare e o doctorita apreciata.
Doctorita Dana,sora mai mica,a avut o incercare efectiva de spinzurare la 14 ani,in urma unui esec[nu detaliez,o rusine personala].
Dar,desi incepuse sa se balabaneasca,nodul streangului nu s-a strins destul si a scapat.
Cind nu a reusit la facultate i-au revenit ideile suicidare.
Dar,acum era botezata la evanghelici.
Si nu voia sa sufere familia si biserica.
Asa ca planuia sa mearga undeva,cu trenul,departe,intr-o padure deasa.
Sa ia Diazepam si sa nu lase urme.
A reusit in final la facultate.
S-A CASATORIT.
DUPA AL 3 LEA COPIL,A AVUT DEPRESIE POSTNATALA,APROX 2 ani.
Dar,deja se discuta aprobarea eutanasiei in tarile nordice.
Si se gindea ce eleganta metoda e.
In final,cu multa rugaciune,consiliere psihologica,iubire din partea unor oameni credinciosi a reusit sa scape de teroarea depresiei si ideilor suicidare.
Asadar,fara indoiala ca exista pacate stramosesti.
Care trebuie recunoscute,marturisite,dezlegate.
Acel om trebuie expus Cuvintului lui Dumnezeu.
Diavolul fuge de singele lui Hristos.
Asadar,te incurajez ca se poate.
Daca vrei,vei birui.
Sint si eu medic si cunosc persoane ca tine care si-au refacut viata,prin credinta in Domnul Isus Hristos.
El cu siguranta te iubeste asa cum esti.
Spun impreuna cu domnul psiholog:,,Esti o invingatoare”
Sa stii ca noi te iubim.
Ma voi ruga pentru tine,Ramona.
Daca dai prin Cluj,locuiesc acolo,te astept.
Sa iti dea bunulDumnezeu pacea Lui!

6 10 2008
amic

Multumim dragutului psiholog pentru ca ne-a primit pe blog.
Nu stiu cum as putea FI INFORMAT DESPRE ABUZUL SEXUAL AL COPILULUI.
AM CAZURI PE CARE NU LE STIU REZOLVA.
NICI SPECIALISTI IN DOMENIU NU AM GASIT.
Poate multe vieti micute vor fi salvate pe acest blog.
As intitula un blog al micutilor fara aparare:,,Suferinta inocentilor”.
Poate domnul psiholog ne lumineaza in acest domeniu.
Multumim .

6 10 2008
addsalu

Draga Amic,

Eu iti multumesc pentru ca ai venit pe acest blog, si iti multumesc pentru frumoasele cuvinte de incurajare adresate Ramonei. Mai mult decat atat, sper sa devii „de-a(l) casei”. Cu siguranta sunt si altii care au sau vor fi si altii care vor avea nevoie de oameni care au ce spune, nu vorbe goale. Mai ales daca sunt si specialisti in domenii care au tangenta cu problematica suicidului.

In privinta problemei legate de abuzul sexual, iti marturisesc cat se poate de onest ca problema ma depaseste.

Eu unul m-am hotarat sa deschid acest blog dupa ce am sesizat numarul foarte mare de accesari al unui articol dedicat problematicii pe un alt blog al meu. In plus, marturisesc ca am rezonat puternic, de-a lungul timpului, cu mai multe persoane care au avut increderea si deschiderea sa imi povesteasca experientele lor, si am vrut sa incerc sa fac ceva pentru a da o mana de ajutor.

Daca tot sunt aici, la capitolul marturisiri, iti marturisesc si faptul ca, pentru mine, acest spatiu este unul sacru. Ce incerc sa fac este nu pentru ca vreau sa fac, ci pentru ca nu pot sa nu fac asta… Stiu ca pare oarecum straniu, dar efectiv asta simt. Iar acum caut, ma documentez, citesc tot ce prind in mana, ma specializez in asta.

Eu unul te incurajez din suflet sa faci acel blog – „Suferinta inocentilor”. Incet-incet, vei vedea, lucrul acesta te va stimula sa cauti mai multe materiale, vei gasi oameni cu preocupari similare care iti vor oferi ajutorul sau o perspectiva, te vor provoca sa te gandesti la anumite aspecte care poate ti-au scapat si, dincolo de toate, ai putea gasi oameni deschisi care sa iti povesteasca modul in care au reusit sa treaca peste acest gen de probleme. Chiar cred ca e nevoie de un asemenea demers, si ca multi vor fi ajutati.

Daca nu stii cum sa il faci – tehnic vorbind – te rog sa ma abordezi in privat si voi fi mai mult decat bucuros sa dau o mana de ajutor. Ma poti contacta pe adresa de e-mail „scrisorica at gmail punct com” (at=@, punct=.).

Inca ceva. M-as simti mult mai confortabil daca, in loc de „domnul psiholog” mi-ai spune, ca toata lumea, Adrian.

Cu apreciere,
Adrian

7 10 2008
amic

Draga ADRIAN,
SINT MAMA SI SINT MEDIC.
Ar fi necesar un astfel de blog,desi…nu ma pricep decit sa deschid emailurile.
CHIAR CA E NEVOIE DE UN JURNALIST SAU SPECIALIST MEDIA PENTRU SITE.
Cred ca numai o inima de mama poate aborda un domeniu atit de delicat.
Acum iar mi s-au umplut ochii de roua fiindca de 3 luni ma lupt sa smulg o micuta fetita de 4 ani din ghearele tatalui obsedat,care o abuzeaza in toate modurile de cind a venit pe lume.[mai bine nu detaliez ,de ce sa se bucure necuratul ca se propaga si perversiunile diabolice]
Pentru ca am si eu 3 puisori mici si dulci sufar cumplit stiind ca sufletelul acelei tigancuse e mutilat,pingarit de propriul tata.
Mai mult,adolescentii din vecini o batjociresc,cerindu-i sa repete dracoveniile cu ei.
Mamica,o frumusica rroma evanghelica,cu un sugarel de 5 luni in brate e acuzata ca e psihopata si ca doar inventeaza[mai are 4 copii,unii adolescenti deja].
Fiind o familie mafiota,nici autoritatile nu fac mare lucru,desi au fost sesizate.
Astfel am ajuns la concluzia ca cea mai buna protectie e preventia.
Domnul stie cite nopti n-am avut somn din cauza acestor mizerii,la care nu stiam cum sa reactionez.
Cum sa salvez un suflet nevinovat de copil?
Fie ca inocenta Iubitorului de copilasi Hristos Domnul sa aprinda in inimi de parinte dorul de a consilia astfel de inimi definitiv virusate.
Nu cunosc,nu am metoda,NU STIU CUM ar putea fi recuperati acesti copii parazitati cu microbul deviantei sexuale,nu stiu.
Multumesc de gindul bun.
Parca a rasarit din nou Soarele vietii El,Isus ,,soarele ce straluceste far`apus”.

7 10 2008
amic

,,Aici stau,nu pot altfel,asa sa imi ajute Dumnezeu!”

7 10 2008
amic

Fiindca nu prea exista specialisti echipati in consilierea post trauma[viol,violenta domestica,abuz sexual ,incest,pedofilie,etc.]ma gindeam sa fac ceva cursuri postuniversitare pe aceasta tema. Nu am gasit decit un master cumulat pe teme andrologice,sexologice,sustinut de 2 catedre,de psihiatrie si andrologie,ambele laice,in cadrul Universitatii de Medicina..
M-AM INSCRIS SI ACOLO,DOAR PENTRU A PUTEA FI O VOCE IN PUSTIA MASS MEDIEI.
FIINDCA CE ALTCEVA TREBUIE SA FIE MEDICUL DECIT O MINA A LUI DUMNEZEU intinsa spre cel cazut intre tilharii de suflete si trupuri.
Ma gindesc la pasajul biblic in care e acuzat comertul cu trupul si sufletul oamenilor,cind e detaliata caderea Babilonului.
E vorba de voievodulTirului si Sidonului,care comercializeaza suferinta inocentilor.
Nu,nu voi tacea,copilasilor.
Voi fi o voce a celor fara de voce.
A celor ce nu stiu sau nu se pot apara.
Voi plinge[de fapt,pling]cu voi pina dreptatea divina va face lumina.
In acest domeniu atit de controversat al existentei umane.
Si…,,cind buzele n-or mai putea,suspinul meu Te-a lauda,Doamne”
,,MARITE-VOI,DOAMNE”
PINA IN CLIPA CIND TIMPUL VA FI FARA TIMP.
In ziua Marelui Imparat .
Nu prea stiu cine ar fi interesat de o abordare crestina a problemei.
Fiindca Freud si Jung nu ma prea incinta.
Prefer abordarea behaviorista[comportamentala]occidentala.
Am doar un curs de psihologie medicala,dar e nevoie de ceva mai focusat pe aceasta tema.
La recuperarea victimelor ma refer,fetite si baietei.
O sa te contactez pe email.
Sa ai rasplata vesnica din partea Domnului Dumnezeului lui Israel,sub ale carui aripi ai venit sa te odihnesti!
Tu si toata casa ta,incepind cu nevinovatul gradinar,puiu mamii pui…

7 10 2008
addsalu

Amic,

Astept atunci sa ma contactezi.

Eu mai am un blog unde ti-as putea da drepturi de administrator.

Acolo visez ca, intr-un viitor, sa existe mai multe pagini pe probleme diferite – sau, daca vrei, pe domenii de interventie specializate. Nu vad de ce nu ar putea fi una din ele dedicata abuzului sexual.

Daca crezi ca e o varianta si te tenteaza, poate incercam sa facem ceva impreuna desi, asa cum am spus, eu unul nu sunt specializat in problematica respectiva (ma specializez in problematica suicidului). Dar cred ca o opinie in plus nu strica.

Referitor la specializarea ta, eu unul te incurajez din toata inima sa o faci. Pentru ca sunt ferm convins ca numai cine are efectiv pe suflet povara aceasta poate aduce o contributie insemnata. Si pentru ca, daca nu o faci tu, atunci cine sa o faca? Si daca nu acum, atunci cand?

Prin urmare, astept sa ma contactezi pe mail si sa te gandesti la propunerea mea.

Cu prietenie,
Adrian

8 10 2008
amic

Multumesc.
Voi reveni in privat.
Fix peste o saptamina va fi procesul fetitei abuzate,voi avea mai mult timp dupa aceea sa gestionez prioritatea informarii de specialitate,medicale,psihologice,psihiatrice,sociologice a abuzului sexual juvenil,violentei domestice,incestului,violului,abuzului verbal,fizic.
Si din punct de vedere juridic si penal.
,,Daca poporul meu[evanghelicii si nu numai ei ]se va smeri,se va ruga,va cauta fata Mea,se va intoarce de la caile lui rele,
Il voi asculta din ceruri,il voi vindeca…”
Voi vindeca TARA,COPILASII PINGARITI,FEMEILE BATJOCORITE,MALTRATATII FARA DE VOCE si fara de aparare.
,Pregatiti Calea Domnului,neteziti-i cararile”.

19 11 2008
esperanto

E mai dificil decit credeam blogheritul
Acum nu pot incepe consilierea pe blog
Sa te ajute Domnul macar pe tine,Adrian
Alini atitea dureri

5 02 2009
pax

Oare ce mai face Ramona noastra?
Parca mi s-a facut doe de ea.

5 02 2009
pax

Mi s-a facut dor de Ramona,chiar asa.

6 02 2009
addsalu

Ramona,

Chiar asa… Nu am mai auzit de mult nimic de tine… Poate ne mai aduci niste vesti proaspete… Ce zici?

Adrian

26 04 2009
Ramona

Dragii mei,
Am cam lipsit de pe blog….am avut f multe probleme in ultimele luni, financiare, sentimentale. Dar cele mai grele au fost cele financiare, acum mi-am mai revenit dar inca mai am de tras.
Si mie mi-a fost dor sa scriu, dar am fost putin depersiva, dupa o iarna lunga de izolare la tara, am preferat sa nu citesc f multe povesti triste ca sa nu ma deprim si mai tare, asa ca am stat putin deoparte.
Acum sunt mai bine, sunt putin indragostita si ma lupt din greu sa cuceresc inima unui tip deosebit…din pacate ma lovesc de ce se lovesc si altii la mine, de neincredere, precautie….ma enerveaza cum a ajuns lumea de cinica si de rece in ziua de azi, toata lumea se fereste sa puna suflet, urasc teama asta de a nu suferi pe care o intalnesc in jurul meu, pe care o simt si eu.
Incerc sa fiu optimista, dar mi-e teama sa nu sufar din nou, sper ca el sa vada in mine ceea ce vad prietenii mei, un om bun, sper sa ai aiba inima deschisa spre mine, tineti-mi pumnii:)
Va pup,
Ramona

28 04 2009
addsalu

Ramona,

Bine ai revenit! Si noi ti-am simtit lipsa!

Viata, din pacate, nu ne ofera doar lucruri bune, ci si mai putin bune… Partea frumoasa este ca nu trebuie sa le ducem singuri. Asa cum imi place sa spun de fiecare data cand am ocazia, cu ajutorul Bunului si al prietenilor, totul este posibil!

Ma bucur pentru ca ai inceput sa iti faci din nou planuri de viitor. Curaj, rabdare… Timpul le rezolva pe toate! Fiecare dintre noi ezitam, intr-un fel sau altul, sa ne implicam prea mult intr-o relatie noua, de teama de a nu suferi… Este o reactie psihologica naturala, fireasca – stii ca am vorbit la un moment dat despre acele mecanisme de aparare…

Dupa ce capatam o anumita incredere, incepem sa ne deschidem si noi, sa investim si noi… Deci, din nou, curaj, rabdare, speranta… Bunul stie sa faca daruri bune, te asigur!

Cu prietenie,
Adrian

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: