Dragii mei,
Mi-ai zis Adrian sa-ti povestesc despre viata mea, despe contextul social in care am trait si in care traiesc.
Inainte de asta as vrea sa vorbesc despre altceva, citind ceea ce s-a intamplat in alte cazuri, la momentul de fata am o mare dilema si o mare neliniste, mai puternica acum decat tragedia care ni s-a intamplat.
Am sa incerc sa expun momentele si intamplarile din perioada adolescentei mele in care s-a intamplat. Intre mine si fratele meu sunt 3 ani jumatate difrenta, dar la scoala erau de 4 ani, asa ca cand el avea bac, eu aveam treapta 1, cand el avea licenta, eu aveam bac si tot asa, din 4 in 4 ani primavara din familia noastra insemna f mult de invatat pentru noi doi.
Aminitirile vin atat de repede si as scrie o gramada de lucruri, mi se pare ca totul are o semnificatie aparte si a contribuit intr-un fel sau altul la ceea ce s-a intamplat, am simtit in ultimii ani ca povestea noastra de familie va avea un final demn de stirile de la ora 5, din pacate chiar asa a si fost.
Dar sa revin, momentele cele mai grele ale vietii mele a fost perioada de liceu, timp de 4 ani am ramas singura cu mama si cu tata, fratele meu mergand la facultate la Bucuresti. Am avut probleme foarte mari la scoala, absente f multe mai ales in clasa a -11-a, eram pe locul 2 pe scoala la nr de absente, probleme cu diriginta, cu toate ca mama a incercat sa-i explice ca trebuie sa ma ajute din cauza problemelor de acasa, dar niciodata nu am neglijat scoala, am fost tot timpul intre primii 10 din clasa, in fiecare an am luat mentiuni. Dar chiuleam f mult, mergeam in baruri, jucam biliard, nu-mi amintesc daca si beam, dar cred ca nu, ca nu prea aveam eu bani de buzunar de acasa….
Cand veneam acasa, de cele mai multe ori tata era baut, deja ii stiam sunetul de la motorul masinii, si imi amintesc cum imi batea inima ascultandu-i pasii cum urca scarile, deja de atunci stiam daca e beat sau nu, daca va fi scandal sau nu depindea de cati bani facuse in ziua aceea, cateodata nu conta. Incercam sa ma feresc din drumul lui. Nu pot sa zic ca am luat bataie de la el in mod repetat, daca ma gandesc mai bine mai mult m-a batut mama pentru tampenii decat tata, cert e ca ale lui erau nejustificate ca nu-l prea interesa pe el ce fac eu la scoala, pe unde umblu. Mama stia de pb de la scoala, de absente etc.
Circul si scandalul incepea intre ei doi, mama cu nervii intinsi, el baut, urletele lor m-au scos de fiecare data din camera sa ma pun intre ei, cuvintele si amenintarile cu moartea la adresa mamei nu ma puteau tine departe de ei. Parca cele mai grave erau cu o seara inainte de teze, de examene etc. Multe din toate acestea nu le ziceam fratelui meu, el era departe, oricum nu putea face nimic de acolo, mama si cu mine am incercat sa ii oferim cat de cat mai multa liniste, dar durea f tare absenta lui. A incercat el sa-l ameninte ca se lasa de scoala, a avut efect 8 luni tata nu a baut, dar a reinceput de Craciun cand a recuperat cu pasi repezi.
Cam asa au fost 4 ani, circ, scandal, ca ma trec fiori.
LA 16 ani am luat ultima bataie de la tata, a venit acasa si s-a apucat sa-mi explice cum sta treaba cu baietii, intai frumos si apoi vedeam cum se autoalimenta, deja cred ca ma vedea cu ei, apoi m-a facut curva si mi-a tras un pumn in fata de m-am scurs. Cand mi-am revenit am luat o vaza in mana si i-am zis ca daca se ma apropie de mine ii crap capul, si nu a mai indraznit niciodata sa dea, chiar daca ma ma prindea sa ajunga la mama, de dat in mine nu a mai dat. Arunca dupa mama cu oala cu supa, a rasturnat frigiderul pe fratele meu, dar in mine nu a mai dat.
La 17 ani am cunoscut un tip mai mare cu 8 ani, de care m-am indragostit f tare, avea masina, ma plimba, ma scotea in oras, ma mai ducea in mici excursii, timp de un an a fost f bine, pana intr-o seara, ne plimbam pe la mine prin cartier si ne-a abordat o femeie cu un carucior, era sotia si fetita lui. Mi-a zdrobit inima, am pus capat relatiei, el a incercat sa ne impacam, a venit la bloc, ma striga sa cobor, a durut f tare, pe vremea ceea aveam un jurnal, l-a gasit tata a citit in el chestii nu f placute la adresa lui, scriam despre orice imi venea in minte, bune, rele, pb mele, gandurile mele. In aceea perioada ne tatonam relatia cu fostul meu sot care era coleg de scoala cu fratele meu, ma curta, povesteam, mai ieseam cu el la discoteci, tatal meu de cand l-a cunoscut i-a zis ginerica.
Nu stiu excat ce m-a facut sa clachez in clasa a 12-a in decembrie, si am ajuns unde am vrut, de dimineata la ora 8 am luat 2 cutii de diazepam in barul de langa scoala, apoi m-am dus la ora de romana, de unde imi amintesc doar ca imi scriam scrisoarea de adio, stateam in prima banca si plangeam, imi amintesc vag ca ma intreba profa ceva si cand m-a vazut plangand m-a lasat in pace, apoi imi amintesc franturi ca eram in masina celui care mi-a zdrobit inima, cred ca ma ducea acasa, si imi mai amintesc ca am ajuns acasa, nu stiu ore, stiu doar ca mi-a deschis usa mama si apoi a aparut fratele meu, si s-a rupt. Imi amintesc apoi cand am deschis ochii la spital si am vazut groaza din ochii fratelui meu, durerea si ochii distrusi a lui mama, si mi-a parut rau, au vrut sa ma interneze la psihiatrie, dar mama nu i-a lasat, le-am promis ca nu mai fac si m-au dus acasa. Tata nu a stiut niciodata nimic, nici nu a pus intrebari de ce am dormit 2 zile, cel putin nu pe mine, nu am discutat acest moment cu mama si cu fratele meu in detaliu niciodata, doar acum prin prisma celor intamplate cu tata.
La catva timp dupa acest moment ii gasisem din greseala jurnalul fratelui meu, si am cautat doar sa citesc ce a scris el despre tentativa mea de sinucidere, a durut f tare, m-a acuzat de santaj emotional, ca ii distrug familia si nu mai stiu ce scria acolo ca nu am avut puterea sa citsc. Ani m-am intrebat daca asta am facut, dar cred ca nu, stiu ca atunci tot ce imi doream e sa mor, poate moartea mea va aduce liniste si pace, poate tata va renunta la baut.
Poate daca stia, poate daca era la spital poate nu se spanzura, poate daca traia pe pielea lui si ar fi suferit si el, poate se gandea ce durere lasa in urma.
Sunt atat de multi poate, poate daca taiam acel carlig cand am renovat, poate daca ii reparam tv si avea ceva sa-i distraga atentia, poate, poate.
Imi zici Adrian ca sunt o supravietuitoare, sunt, am jurat dupa acel moment ca nimeni, niciodata nu va mai reusi sa ma doboare sa ajung sa imi doresc moartea, poate durerea mamei si fratelui care m-au speriat, poate valul de furie care m-a cuprins apoi, poate ca am reusit in momentele grele de apoi din viata sa imi caut motive sa zambesc cand e greu si simti ca nu mai poti duce, acum cand simt ca nu mai pot, ma duc sa-mi vad nepotii, dragalesenia si zambetul lor inocent, iubirea lor neconditionata ma fac sa ma gandesc ca pana la urma viata merita traita.
Ca niciodata simt nevoia sa vb, dar nu cu cei apropiati pe care ii simt subiectivi, stiu ca nu exsita o realitate general valabila, exista realitatea mea, a ta, a fiecaruia , este vb de filtrarea evenimentelor prin propia noastra fiinta, personalitate, fiecaruia dintre noi ii se pare ca are dreptate si are, din punctul lor de vedere au fiecare dreptate.
Ca sa revin, marea mea intrebare este daca este ceva genetic, daca vor mosteni macar o predispozitie, daca copii mei pe care inca nu-i am vor avea si ei tentative, am avut eu si tatal meu chiar s-a sinucis, ma sperie cumplit acest gand, acest lucru. Ma doare cu atat mai mult, citind povestile de viata acestor oameni, ca tata a amenintat de mai multe ori ca se spanzura si nu l-am crezut in stare, sincer nu l-am luat in serios, desi i-am zis de atatea ori ca nimeni nu merita acest sacrificiu, ca viata are lucruri si bune, ca o sa-l ajut, l-am ajutat cat am putut eu, urma si luam f serios in considerare sa ma mut cu el sa-l ajut. Acum ma gandesc ca poate oricum o facea, ca poate era doar o amanare, ca poate, poate.
Stiu ca nu pot duce, pana acum m-am intarit singura, am plans, mi-am sters lacrimile si m-am incapatanat, dar realizez ca nu e destul, ca am nevoie de consiliere, ca am nevoie de raspunsuri la alt nivel, simt acum ca toata viata mea s-a schimbat definitiv si iremediabil, ca tot ceea ce stiam pana acum nu se mai aplica, ca m-am maturizat, dar cu ce pret??????
Imi doresc f mult sa gasesc caile sa ma impac cu mama, sa reusesc sa fiu suficient de puternica sa fac fata la ce o sa aud, acum nu pot, trebuie sa ma protejez, sa nu cer mai mult de la mine decat pot duce.
Spune-mi daca gresesc,
Cu stima, Ramona
Adrian,
Acum ma duc sa ma intalnesc cu parintele care m-a cununat, vreau sa vorbesc si cu el, sa ma sfatuiasca si el, eu am probleme de incredere in ceea ce priveste institutia Bisericii, dar in el am incredere, nu sunt bisericoasa, dar cred in ceea ce ne invata Biblia, cred in Isus, cred ca D-zeu are grija de noi si are un plan pentru fiecare.
Astept cu nerabdare raspunsul tau,
Cu stima, Ramona
Ramona,
Inca de la inceput vreau sa iti spun ca poti sa vorbesti despre orice crezi ca este relevant si simti nevoia sa ne impartasesti. Cand am spus ca suntem aici pentru a te asculta, am vorbit cat se poate de serios.
Din acest motiv, nu vreau sa consideri ca lungimea unei astfel de marturisiri este importanta. Cine citeste aceste randuri are suficienta rabdare sa citeasca oricat ai scrie. Deci vreau sa te simti libera pe deplin.
In acelasi timp insa, te voi ruga sa nu uiti nici de micile exercitii pe care ti le prescriu. Exista in noi asa-numitele mecanisme de aparare, gratie carora avem tendinta de a evita sa facem ceea ce subconstientul nostru percepe ca fiind dureros; insa, uneori, doar confruntarea cu aceste aspecte ne poate ajuta sa mergem inainte si sa trecem cu bine peste aceste MOMENTE din viata, pe care TREBUIE sa le traversam. Bine-nteles ca nu vreau sa fortez prea mult limitele. Atunci cand simti ca nu esti pregatita sa faci un anumit pas, exista oricand posibilitatea de a imi spune (si de a ne spune) ca nu te simti pregatita. Si va fi ok. Ne poti vorbi despre absolut orice crezi ca te ajuta sa depasesti acest moment. Iar noi te vom asculta si vom cauta sa te ajutam asa cum vom putea sa o facem mai bine.
Revenind la povestea ta, imi confirmi inca o data ca esti o supravietuitoare si ca nu m-am inselat. Eram aproape sigur, din modul in care ai pus problema, ca ai cochetat la un moment dat cu ideea de suicid. Iti multumesc pentru ca ne-ai ingaduit sa patrundem in acest colt tabu al trecutului tau. Stiu ca niciodata nu este foarte comod sa vorbesti despre aceste aspecte. Acum insa iti inteleg si motivele si stiu ca ele sunt extrem de puternice. Acesta este motivul pentru care voi fi cat se poate de onest si de direct cu tine.
Ma intrebi daca este posibil ca tendinta aceasta sa fie ceva genetic, daca copiii tai vor putea avea aceste inclinatii, avand in vedere ca tu insati ai trecut pe aici si ca tatal tau nu doar ca a incercat, ba chiar a si reusit. Un raspuns scurt si sec ar fi… da. Chiar daca, poate, unii imi vor sari in cap si imi vor spune ca omul isi scrie propriul sau destin, exista unele tendinte pe care le putem mosteni. Realitatea insa nu este chiar atat de rea precum pare la prima vedere. Stii, in psihoterapie se utilizeaza asa-zisa genograma, o diagrama care iti arata cam ce tendinte exista in familia ta. Acesta este, dealtfel, unul din motivele pentru care ti-am cerut sa imi povestesti mai multe despre familia ta. Iar cercul tau de prieteni ma ajuta sa inteleg mai multe despre mediul in care traiesti (ajuta la alcatuirea unei alte diagrame, care se numeste eco-harta). Vezi, sunt o multime de termeni pretentiosi, care suna extrem de savant dar, in realitate, sunt doar niste instrumente care ne ajuta pe noi, cei care facem diverse forme de terapie, sa putem intelege mai bine o persoana, cu influentele si tendintele sale, pentru a o putea ajuta sa se redreseze intr-un interval de timp cat mai scurt.
Revenind la problema influentelor transmisibile genetic, este vorba, de fapt, mai mult despre o predispozitie comportamentala. O multime de cercetatori au descoperit faptul ca, de exemplu, intr-o familie in care tatal si mama fumeaza, sansele ca fiul sau fiica sa devina, la randul lor, fumatori sunt mult mai mari decat intr-o familie de nefumatori. Iarasi, se spune ca, daca vrei sa stii cum va arata o femeie peste niste zeci de ani, trebuie sa vezi cum arata mama ei. La prima vedere, pare ca este ceva oarecum biologic, transmisibil genetic. De fapt insa, este vorba mai mult despre un anumit comportament invatat si considerat acceptabil, despre un stil de viata, despre “cultura” familiei respective.
In cazul suicidului, este vorba despre un stil, despre o maniera de a actiona in fata unor momente de criza.
Asa-zisa genograma te ajuta sa constientizezi acele posibile comportamente care ar trebui sa te alarmeze, intrucat au reprezentat niste modalitati concrete de a reactiona la niste situatii de criza. Dar tu ai facut-o deja. Vestea buna este ca tu poti rupe acest lant al slabiciunilor, fiind constienta de acest “calcai al lui Ahile”. Adica, daca ai avut in familie alcoolici, tu ai deja intelegerea a ceea ce poate face alcoolul din om. Prin urmare, tu poti decide ca NICIODATA alcoolul sa nu reprezinte pentru TINE modalitatea de a “uita” de probleme. In cazul tau, atitudinea de supravietuitoare si decizia ta – de care ne-ai scris – de a nu repeta in nici un caz experienta din adolescenta reprezinta decizia de a rupe acest lant al slabiciunilor. Tu ai avut parte de aceasta experienta si de aceste influente genetice. Dar tu, la randul tau, poti decide si poti face tot ceea ce tine de tine ca fiul sau fiica ta sa nu mai treaca prin ceea ce ai trecut tu, ramanand in viata si fiind in continuare o supravietuitoare.
Sper ca am reusit sa ma fac inteles si ca raspunsul meu onest nu te-a nelinistit mai rau, ci, dimpotriva, te-a ajutat sa intelegi ca esti pe drumul cel bun (cel putin asta inclin sa cred, din datele pe care le am in acest moment despre tine).
Nu vreau sa inchei fara a-ti spune ca auto-invinovatirea nu ajuta cu nimic. Sunt ferm convins ca, daca ai fi stiut care va fi soarta tatalui tau, ai fi taiay carligul respectiv si ai fi facut tot ceea ce ai zis. DAR NU AI STIUT! Ok? Vreau sa stii ca fiecare om este unicul responsabil pentru faptele sale. Oricat ar vrea el insusi sau altii sa ii invinovateasca pe cei din jur, mai ales in situatiile tragice, fiecare dintre noi suntem unicii responsabil pentru actiunile noastre. Nimeni nu te poate obliga sa faci ceva ce nu vrei, sau sa nu faci ceva ce vrei. Noi, ceilalti, nu putem decat sa incercam sa ii influentam in bine pe cei din jurul nostru. Din pacate, nu intotdeauna reusim asta. Dar, oricata amaraciune ne-ar aduce in suflet anumite gesturi, si oricate regrete am avea vizavi de acei “poate ca…” de care vorbesti, adevarul este unul singur. Dureros, e drept, dar asta nu il face mai putin adevarat. A fost o decizie a tatalui tau si atat. Una de moment, poate, una proasta, cu siguranta, una cat se poate de regretabila si de bulversanta pentru TOTI cei apropiati, indiferent de cat de rau v-ar fi tratat in trecut, dar a fost o decizie care I-A apartinut. Lui, nu tie. Stiu ca pare greu acum, dar in timp vei putea accepta lucrul acesta si il vei constientiza. Iar lucrul acesta va face ca ranile tale sa se cicatrizeze si sa nu mai fie atat de dureroase.
Este un lucru bun ca te-ai hotarat sa mergi sa vorbesti si cu acel preot in care ai incredere. Nici nu este nevoie sa fii bisericos… La urma-urmei, cred ca ceea ce conteaza cel mai mult este relatia pe care o ai tu insati cu Dumnezeu, credinta ta in El si in ceea ce spune Biblia… Apropo, eu insumi am gasit de foarte multe ori alinare in paginile acestei Carti cu totul si cu totul speciale. Ti-as recomanda, spre lectura, daca citesti o versiune ortodoxa a Bibliei, Psalmii 89 si 90 sau, daca citesti o versiune protestanta (Cornilescu, de exemplu), Psalmii 90 si 91. Este acelasi text, difera doar impartirea Cartii, iar textele le gasesti pe internet.
Astept in continuare scrisoarea ta, si sunt convins ca nu sunt singurul.
Cu prietenie,
Adrian