Am mari mustrari de constiinta.
Cu o zi inainte de a se intampla nenorocirea ar fi trebuit sa fiu diplomat cu ea. Ar fi trebuit sa las de la mine. Orgoliul si gelozia mea au fost mai puternice insa.Nu am putut sa ma abtin si ne-am certat.Daca as fi stiut ce va urma !
Durerea mare este ca am pierdut-o.
Nu am fost suficient de atent cu ea si am pierdut-o.Nu am comunicat indeajuns.Ea se simtea singura pe lume.Dupa ce am emigrat problema aceasta s-a agravat.Nu mai aveam prieteni,nu mai erau parintii mei cu care se intelegea foarte bine.Eram doar eu,rece ca un sloi de gheata si preocupat de problemele existentiale.
Aveam planuri mari de viitor.Am crezut ca o situatie materiala buna ii va vindeca rana din suflet provocata de moartea parintilor.
Avea doar 18 ani cand si-a pierdut tatal si 23 cand si-a pierdut mama.Saracuta a mai rezistat 3 ani si anul acesta dupa ce a implinit varsta de 26 de ani s-a dus si ea.Si eu am fost acolo si nu am facut nimic sa evit acest lucru.
De ce as fi vrut sa-mi scrie cateva randuri?
Mi-e teama ca s-a inselat.A cazut in depresie,a vazut totul in negru.S-a gandit ca ma pierde si nimic nu mai conteaza pe pamantul asta.Eu i-am alimentat gandurile acestea si de aici pana a o face nu a fost greu pentru ea.
Eu nu gasesc justificare pentru un asemenea gest insa pentru ea lucrurile stateau altfel.Pentru ca avea predispozitie spre asa ceva.
Si atunci daca tot am mustrari de constiinta un eventual biletel nu ar fi adus decat sa ma lamureasca pe deplin sa nu-mi mai pun atatea intrebari.
Pentru ca in acelasi timp e destul de greu de crezut ca in urma unor certuri provocate de mine,sau nu,celalalt poate sa recurga la un asemenea gest.
Deasemeni faptul ca totul s-a intamplat atat de brusc, nu mi-a dat nici o sansa, si nu a vrut sa scrie cateva randuri ma revolta.Oare era atat de suparata pe mine incat s-a gandit ca nu merit nici o explicatie?
Nu mi-am dorit sa scrie cateva randuri in speranta ca poate nu ma voi mai simti responsabil.Si daca mi-ar fi spus lucrul acesta poate nu as fi crezut.Traiam impreuna si automat ma simpt raspunzator.Chiar daca avea predispozitie spre asa ceva pentru a ajunge sa comiti un asemenea gest cred ca e nevoie ca acea predispozitie sa fie alimentata.Si eu consider ca am alimentat aceasta stare a ei.
Si e clar,cu o zi in urma ne certasem.
Deci,nu vroiam un bilet care sa ma exonereze de raspundere.Vroiam un bilet in care sa-mi explice starea ei de suflet ca lucrurile sa fie pe deplin clare.Eu pot doar sa spun ca ne mai certam cateodata,ca ne-am certat cu o zi inainte.
Dar nu se poate justifica totusi.Pot sa spun ca a afectat-o pierderea parintilor dar viata ei s-a schimbat radical dupa ce ne-am cunoscut.
Exista argumente dar si contraargumente.
Deci consider ca un biletel ar fi limpezit cu mult lucrurile.Exact ca in cazul lui Marian.
Faptul ca nu si-a luat ramas bun il consider la fel de surprinzator cu faptul ca s-a sinucis.Am insa prea multe intrebari fara raspuns pentru a ma mai gandi acum ca nu si-a luat ramas bun de la mine.
Am momente cand ma gandesc ca nu trebuia sa aiba ocazia de a-si lua ramas bun nu avea motive s-o faca.
Am momente cand ma consider vinovat pentru toate vorbele apasatoare pe care i le-am spus.Nu erau jigniri insa erau presiuni.Poate ii ceream prea mult.Poate trebuia sa am mai multa rabdare cu ea.
Sa concluzionez,nu cred ca un biletel mi-ar fi usurat situatia,dimpotriva.Procesele de constiinta nu ar fi disparut poate s-ar fi agravat.Dar lucrurile ar fi fost clare.
Imi cer scuze daca sunt confuz prin exprimare,nu a trecut decat o luna de la tragicul eveniment,am trecut prin multe in acest timp si incerc sa-mi pun ordine in ganduri.
Eduard, nu trebuie sa iti ceri scuze pentru nimic. Asa cum am spus de fiecare data, nimeni de aici nu te judeca.
Iti multumesc pentru ca ne-ai impartasit aceste ganduri. STIU ca ti-a fost si iti este inca extrem de greu.
Insingurarea, sa stii, este una dintre cele mai frecvente stari cu care se confrunta un emigrant. Fiind rupt de mediul tau, de limba, de cultura, de prieteni… te simti efectiv STRAIN. Singur.
Noi, barbatii, avem o maniera stranie de a ne raporta la probleme. De cele mai multe ori incercam sa ne ingropam in munca. Sa gasim implinire si satisfactie in lucrul mainilor noastre…
Stiu ca, daca ai fi stiut ce se va intampla, ai fi actionat altfel. Dar nu ai stiut! Si poate nici nu aveai de unde sa stii.
Acum, tu esti un supravietuitor. Oricat ar fi de dureros, trebuie sa strangi din dinti, sa iti stergi lacrimile pe care le versi atunci cand nu te vede nimeni, atunci cand, la randul tau, esti SINGUR cu gandurile tale, si sa mergi mai departe. Pentru ca TREBUIE! Atat pentru tine, pentru cei dragi ai tai, cat si pentru alti oameni pe care nici tu, nici eu nu ii cunoastem, dar care citesc aceste randuri si poate gasesc o mica motivatie, sunt incurajati (fie si putin de tot) de reusitele tale, de pasii tai mici pe care ii faci INAINTE.
Te rog, la randul tau, sa incerci sa te odihnesti si sa te relaxezi, sa faci ceva care iti face placere. Stiu ca nu-ti arde de mers la un film, sau sa vezi o comedie. Ar fi ciudat sa fie asa… Dar trebuie sa existe ceva care iti place… O inghetata, o prajitura buna…
Incearca sa profiti de tendinta noastra nativa de a ne ingropa in munca… Acum este poate un moment mai bun decat multe altele de a iti face timp sa repari, sa schimbi unele piese de mobilier, sa zugravesti…
Apoi, cand te vei simti in stare (dar, atentie, nu forta lucrurile!), incearca sa ii scrii o scrisoare sotiei tale. Scrie-o ca si cum ar putea sa o citeasca. Explica-i starea ta, descrie-i ce simti, sentimentele tale, frustrarea ta, vinovatia ta… Pune-i acele intrebari pe care sunt sigur ca le ai, la care nu gasesti raspuns… Si pune-i-le, repet, ca si cum ar putea sa primeasca scrisoarea ta, ca si cum ar putea citi ce i-ai scris, ca si cum ti-ar putea raspunde…
Eduard… ma rog in continuare pentru tine. Nu stiu daca tu crezi sau nu in asta. Dar nici nu are importanta acum. Important este sa stii ca nu esti singur, sa stii ca esti binevenit aici oricand si ca noi nu te judecam. Suntem dispusi sa te ascultam, sa iti oferim, ori de cate ori este nevoie, un “servetel” virtual, cu care sa iti stergi lacrimile pe care, cu incapatanarea noastra masculina, ni le ascundem (normal, toti suntem asa… in public… si toti stim ca, in intimitatea noastra, atunci cand nu ne vede nimeni, le ingaduim cu zgarcenie si cu strangere de inima sa ne cada pe obraji…).
So… capul sus, prietene! Incearca sa te odihnesti, sa te relaxezi pe cat posibil, fa ceva care iti place, ceva care sa te ajute sa te mai destinzi putin, si ceva care sa te ajute sa te rupi putin de toata situatia. Apoi, cand vei putea sa o faci, scrie aceasta scrisoare! Si, daca vei putea sa ne-o dai si noua sa o citim, sa simtim cu tine, sa fim ajutati, la randul nostru, intr-un fel sau altul, te rugam sa o faci. Daca nu, doar spune-ne ca ai facut-o.
Cu simpatie,
Adrian
Intr-adevar regretele-s tarzii. Nu te acuz si nici nu are rost ca tu sa o faci … deja totul este consumat. Este pacat insa ca e nevoie de un astfel de gest ca inima sa ti se inamoaie (si aici vorbesc la general), ca sa iti pui intrebari, ca sa lasi de la tine … si poate … cine stie … multe ar fi fost altfel in alta situatie.
Am trecut prin asta si persoana pe care o iubeam cel mai mult nu a fost acolo … persoana careia ii dadusem viata mea pe de-a-ntregul ma abandonase cu salbaticie, lasandu-ma prada a ce-o fi. Acum ca luciditatea mi-a revenit nu pot sa spun ca ii port ura, caci vorba ceea “After all you put me through, You’d think I’d despise you, But in the end I want to thank you, Because you made me that much stronger!”, insa stiu ca atunci as fi putut muri si baga in pamant doi bunici ce si-au dat batranetea pentru a ma creste, iar tot ce am putut primi din partea acelei persoane ce o iubeam era un mesaj in care spunea “Dumnezeu ti-a dat putere sa treci peste toate. Iti va da putere sa treci si peste asta. Crede! NU lasa un om ce nu te cunoaste inca dar te asteapta sa moara singur si trist!”
Poate suna absurd dar tocmai treceam prin cel mai mare rahat si cea mai mare greutate a vietii mele, o greutate pe care cel mai probabil ar fi trebuit sa o impartasesc cu cel cu care eram. Nu s-a putut caci a cedat fara sa stie de ce, probabil doar pt ca eu am clacat. Si am stat de multe ori sa ma intreb ce s-ar fi intamplat daca intr-adevar as fi facut acest gest? L-ar fi luat probabil pe Dumnezeu in brate, spunand “asa a fost sa fie”, ar fi adus o coroana la mormant si ar fi spus “saraca, era nebuna” – dupa ce trei ani de zile nu isi daduse seama de asta? … din pacate cel mai probabil,
Nu stiu care a fost motivul certei voastre, nu cred ca o cearta te impinge la asa ceva … pentru a face acest pas, oricat de predispus ai fi, trebuie sa ai un surmenaj serios din punctul meu de vedere … si totusi, repet, faptul e consumat … nu vei mai putea intoarce timpul si o stii, insa poti face un lucru deosebit de important: invata din ce a fost, foloseste-i moartea cumva. NU a murit pt tine sau din cauza ta. Si nici nu poti sta cu cineva de teama ca omu respectiv sa nu se sinucida … pt ca atunci nu mai e iubire e doar mila … si nici nu poti da dreptate mreu … insa poti fi lg un om … il poti ajuta in depresie … si il poti asculta…
Sper sa nu fiu creiticata prea dur pt ce am scris.
@justmeanny – ce-ai zice daca ne-ai spune si povestea ta? Cred ca ne-ar prinde bine tuturor o experienta in plus. Normal, sub protectia anonimatului. Aici nu conteaza numele, ci doar OMUL si povestea lui. Poveste care, impartasita, ne ajuta pe toti, inclusiv pe cel care o spune.
Arunca un ochi pe aici si vezi despre ce este vorba, dupa care poate iti faci curaj si timp sa ne asterni povestea ta.
Nu te vom judeca in nici un fel! Doar vom asculta, vom simti cu tine si, poate, impreuna vom fi mai puternici.
Adrian
L-am auzit pe cineva spunand urmatorul lucru intr-o emisiue tv.
Atunci cand iti moare un parinte iti moare trecutul,cand iti moare sotul,sotia,partenerul de viata iti moare prezentul si daca se intampla sa-ti pierzi copilul iti moare viitorul.
Deocamdata simt ca am deraiat si sunt scos pe linie moarta.
Multumesc pentru mesaj justmeanny.Ceea ce ai scris este adevarul crud.
@eduard – welcome back, Eduard. Ti-am simtit lipsa!
Ce zici, incerci sa scrii scrisoarea cu pricina? Poate reusim impreuna sa te scoatem de pe linia moarta. Oricat de ciudat ar suna (si cred ca ti se pare ciudat), sunt convins ca asta te va ajuta sa mergi mai departe. Si, nu in ultimul rand, va fi un ajutor pentru fiecare dintre noi. So… incerci?